Strigare inchisă

Etichete

fetita, linie, strigare

pentru N.

Trecuseră de frumuseţe amintirile lucrurilor, yâmbetul ei aluneca fără întoarcere. O linie fuses întotdeauna cu ea, o linie se adăugase tuturor celor ce le privise.Şi nu mai ştia ce văzuse fără linie.

Semnul unicornului

Etichete

ceata, frig, inorog, negru, pestera, ploaie, poate, reatragere, seara, urca, vrajitoare, zece

Ploua de când intrase în peşteră. Mai întâi fusese o furtună cruntă, care se repezise cu furie asupra pădurii, pe urmă, parcă cerul se îndrăgostise de pământ şi nu se mai sătura să-l mângâie, cu picături mărunte. Nu ştia cât trecuse de când era acolo, un timp fluid, nedomesticit în strânsoarea minutelor, un timp care putea fi, la fel de bine, un an sau zece, deşi se îndoia că o ploaie poate dura atât. Şi totuşi, jos, la poalele muntelui, locul din care plecase fusese acoperit de ape, oamenii îşi construiseră o altă aşezare, mai sus, dar şi acolo trăiau sub ameninţarea potopului. Seara vedea dare albe de fum brăzdând cerul amurgului. Îşi imagina conversaţiile mărunte purtate pe ton scăzut de familiile adunate la cină şi atunci şingurătatea se strângea în jurul lui ca un veşmânt de frig pe care îl îndepărta scuturându-şi umerii. Ştia că nu se va întoarce prea curând printre oamenii aceia plictisiţi de monotonia ploii şi a poveştilor vechi pe care le reinventau din lipsa altor întâmplări.

Hotărâse să rămână între pereţii alunecoşi şi reci ai peşterii, să se zidească în el bucată cu bucată până când va deveni la fel de puternic ca şi piatra, la fel de nesfârşit ca ploaia.

A început prin a trece dincolo de suportabil: a răbdat de foame pana când a simţit că  alunecă într-un hău negru, ca o spirală a morţii;  a urmat setea, care l-a ars pe dinăuntru şi de atunci şi-a pierdut obişnuinţa de a mai vorbi; şi-a biciuit nervii să rămână treaz până a ajuns la  o luciditate ascuţită care părea că taie umbrele lucrurilor dezvelindu-le ascunzişurile tainice; a învăţat să doarmă pe cărbuni aprinşi, a răbdat frigul şi toate durerile pe care  şi le putea închipui.Urca îndârjit această scară a suferinţelor, pe care o înălţase folosindu-se de propriul lui trup, întrebându-se, după fiecare treaptă, dacă s-a apropiat, măcar puţin, de ceea ce trebuia să devină: un om ai cărui ochi să poată privi în ochii albaştri ai unicornului. Dar, în ochii acestei creaturi, ivite dintr-o prăpastie a timpului, nu te puteai uita altfel decât cu sufletul, pe care riscai să-l pierzi dacă păstrai în el umbra vreunui gând ascuns, un crâmpei de teamă sau de slăbiciune.

 

Ploaia îi amintea că unicornul este supărat pe oameni, că stă departe de ei de mii de ani, de când Noe, un moşneag  cam surd şi arţăgos, a refuzat să-l primească în Arcă. Inorogul era un animal pretenţios, pe care ar fi trebuit să-l îngrijească mereu.

“Nu e de mâncat, pentru ca are carnea amăruie, nu e de pus în jug şi nici de legat la căruţă deoarece are prostul obicei să se ridice în aer, aşa, pe neaşteptate, şi să te lase în drum, prin urmare nu foloseşte nimănui”, a înjghebat, în pripă, Noe raţionamentul prin care justifica pieirea unicornului şi a ridicat grăbit ancora. Părăsit, uriaşul animal a început să urce munţii iar, când a fost ajuns din urma de ape, şi-a găsit sălaş pe cer. Umbra lui a rămas încrustată în văzduhul întunecat al nopţii, străjuită de 146 de stele, al căror drum  taie Calea Lactee.

Da, ştia că umbra inorogului se afla pe cer, dar probabil acestei făpturi ciudate i se face câteodată dor să păşească pe  pământ, altfel nu ar fi întâlnit-o în zorii acelei dimineţi în care duhurile pădurii îi încurcaseră cărările şi până la urmă adormise pe un pat de frunze. Când s-a trezit, o ceaţă lăptoasă acoperea lumina lunii şi, la câţiva paşi depărtare, a putut desluşi silueta indecisă a unui animal în care se amestecau forţa unui taur şi graţia unui cerb.  La început a crezut că este o alcătuire de ceaţă şi de vânt însă, un sunet care aducea cu nechezatul de cal i-a împrăştiat îndoielile. A încercat să se apropie dar inorogul l-a împietrit cu o privire albastră,  care parcă i-a rupt sufletul în bucăţi.

Crezâdu-l sfâşiat de fiare, oamenii au început să-l caute prin pădure şi l-au găsit nemişcat, privind locul gol unde stătuse, nu mai mult de o fracţiune de secundă, inorogul.

L-au ascultat cu uimire şi l-au crezut doar pe jumătate. Legendele spuneau ca ultimul unicorn fusese văzut pe pământ în urmă cu o mie de ani şi nu se arătase decât  celor care, mai apoi, deveniseră sfinţi. Trebuia să ai sufletul foarte curat ca să poţi privi în ochii inorogului şi să rămâi apoi cu mintea întreagă. De aceea, cei mai mulţi l-au crezut nebun când au văzut că se pregăteşte să plece în căutarea unei fiinţe care nu mai fusese văzută decât cu ochii închipuirii.

Cu toate acestea, zvonul s-a împrăştiat repede şi  un rege dintr-o ţară îndepărtată i-a oferit o caravană încărcată cu aur daca îi va aduce cornul inorogului. Desigur, propunerea nu era de luat în seamă pentru că, ce nerod ar îndrăzni să intre în luptă cu acest animal pe care nici zeii nu-l domesticiseră încă?

Lui, numai gândul de a pune în primejdie unicornului ii dădea fiori. Privirea inorogului a trezit în el o imensă şi neînţeleasă nostalgie care nu încăpea în gândurile ce pot fi rostite. Sentimentul avea atâta forţă încât nici nu se mai întreba dacă inorogul există sau nu. Ar fi putut fi, desigur, doar o închipuire, dar avea mai multă putere decât toţi oamenii  vii şi toate întâmplările lor la un loc. Îi plăcea să ştie că acea fiinţă există şi, din când în când, măsoară cu albastrul privirii lumea.

Dar, uneori, îndoiala era mai puternică şi se gândea ca poate înnebunise de-a binelea, pentru că nu mai avea linişte din noaptea aceea. Parcă năluca albă a unicornului traversase deşerturile memoriei  numai pentru a-i fura lui liniştea şi ajunsese să se teamă de schimbarea, definitivă şi misterioasă, care se petrecuse în el. Avea certitudinea, de nimic dovedită, că soarta lui depinde de reîntâlnirea cu privirea albastră a unicornului, care-i transmisese, că într-o vrajă, tristeţea celor o mie de ani petrecuţi în tăcerea absolută a cerului. Poate doar propriul său sfârşit i-ar fi ucis în gând privirea inorogului dar, chiar şi după moarte, ar fi găsit o cale prin care să-şi îndrepte sufletul spre albastrul, ascuţit ca un ţipăt, din ochii acelui animal dispărut. De aceea a făcut tot ce stătea în puterea unui om pentru a-l reîntâlni. A rătăcit prin vai neguroase, prin spaţii de timp rezervate uitării, prin labirintul deznădejdilor. A traversat un pustiu galben, unde ecoul repeta gândurile şi teama stârnea miraje pline de prevestiri înfricoşătoare.

Când era să înnebunească de disperare la gândul că inorogul s-a refugiat definitiv în pustiul nopţii, a intrat într-un oraş cu oameni cenuşii care zâmbeau tot timpul, fără să râdă niciodată. Acolo, într-o mânăstire  cuibărită la poalele unui munte, un călugăr, care tocmai ieşise dintr-un lung post al tăcerii, s-a hotărât să-i vorbească:

- Ceea ce cauţi, puterea de a vedea arătarea acea fără vârstă, care a mai  ucis şi alţi oameni, vrăjiţi tot aşa, într-o clipită, se află acolo, în lăuntrul tău. Ai purtat-o mereu cu tine în timp de cutreierai lumea dar a trebuit sa vii până aici ca să afli asta.

 

În chilia din lemn uscat se lăsase o tăcere de pâcla iar cuvintele călugărului ajungeau cu întârziere la el. După ce străbătuse aproape trei sferturi din lumea umblată de oameni şi spaţii nemăsurate din tărâmul stăpânit de sălbăticie şi de fiare, nenumite încă, iată,  un monah, care părea mai bâtlan decât timpul, ii spunea că toată risipirea asta fusese în zadar.

- Ca să descoperi în tine puterea asta trebuie, mai întâi să devii ceea ce eşti, trebuie să dai la o parte tot ceea ce  nu-ţi aparţine, urmele celorlalţi oameni pe care i-ai purtat în suflet. Abia pe urma vei vedea dacă eşti potrivit pentru a privi inorogul…

- De unde am să ştiu sigur asta?

- Fiecare om poartă pe umăr un înger. Să nu crezi că există om care să nu aibă lângă tâmplă un înger păzitor, numai că cei mai mulţi îngeri sunt trişti şi palizi, dezarmaţi de neputinţa pe care nici ei nu o pot suporta. Atunci când se va întâmpla să vezi ca îngerul tău zâmbeşte, vei şti cu siguranţă. Vei şti fără să-ţi spună nimeni…

Repeta cuvintele călugărului ca pe un descântec care îl ajuta să urce muntele. Cerul l-a aşteptat răbdător, până a descoperit peştera, ascunsă ca un buzunar în mantia de  piatra a muntelui, pe urmă a început ploaia, aceeaşi ploaie pe care o privea acum, când se pregătea să  întâlnescă inorogul.

În dimineaţa aceea visase că îngerul îi zâmbise şi-i făcuse semn să plece spre verdele ud al pădurii. Deasupra pământului plutea o ceaţă groasă, în care mişcările rămâneau imprimate, alcătuind un tunel straniu, în formă de om.  S-a oprit când a văzut cum ceaţa este ruptă de o lumina care se apropia şi se îndepărta, parcă îndemnându-l să  o urmeze. Curând a desluşit silueta puternică a inorogului luminată de cornul care strălucea ca o spirală de oţel. Din cauza luminii nu-i putea întâlni privirea şi, pe măsură ce îl urma în hăţişul umed al pădurii, vedea cum unicornul se transformă într-un amestec de umbre şi de lumină albastră care lua pe rând forma unui cal, a unui cerb cu un singur corn, a unui taur zvelt sau a unui animal nemaivăzut.

 

Nu mai simţea biciul ascuţit cu care crengile copacilor îi sfâşiau pielea şi nu ştia dacă era încălzit de sângele scurs  din răni sau de bucuria de a urma acea creatură pe care nu o văzuse niciodată pe de-a întregul. Alerga haotic, se izbea de copaci, aluneca pe pârtia ierburilor ude, se încurca în liane, dar nu-şi dezlipea privirea de steaua cornului care parcă alesese să plutească fără oprire, spre nicăieri. Corpul i se transformase într-o maşină în plină mişcare şi, era convins că, dacă o mână sau un picior ar fi refuzat să îl asculte le-ar fi smuls fără şovăială, fără ca măcar să-şi desprindă privirea de la umbra străvezie a inorogului.

S-au oprit într-o poiană, desprinsă pe neaşteptate din îmbrăţişarea strânsa a copacilor. Ceaţa se transformase într-o perdea umedă care îi încetinea mişcările şi nu mai vedea nimic an jur. Nimic, nici dâra luminoasă lăsată de cornul inorogului, nici urmele corpului lui ciudat, imprimat în aburii grei care, sfidând gravitaţia, se ridicau din adâncul pământului, nimic… Abia atunci s-a lăsat copleşit de durere, dar numai o secundă pentru ca altceva, mult mai puternic, i-a întunecat mintea: gândul că pierduse şi ultima  şansă de a reîntâlni privirea aceea dintr-o alta lume. Şi-a adus brusc aminte că nu este decât un om şi a început să râdă, un râs dement, care a străbătut pădurea ca un pumnal, îngrozind fiarele adormite în scorburi de ceaţă. Poate strigătul lui înfiorător, poate doar întâmplarea sau, pur şi simplu, curiozitatea de a vedea cum un om îşi pierde minţile, l-a adus pe inorog  înapoi. Când a văzut unicornul plutind peste valurile de ceaţă s-a repezit spre el fără să-şi dea seama că nu mai călca pe iarba umedă, nici pe rădăcinile copacilor, că, de fapt, se arunca în gol, în cea mai adâncă tainiţă a muntelui.

A simţit cum alunecă de pe înălţimea unui turn într-un hău fără fund şi, într-o ultimă străfulgerare de luciditate, şi-a dat seama că la capătul acelei căderi îl aşteaptă moartea, că moare fără a regăsi privirea albastră a inorogului şi că nu mai poate face nimic.

Când ceaţa a fost înghiţită de văzduh şi oamenii au început să-şi reia viaţa, pusă în paranteză de monotonia ploii, o bătrână vrăjitoare, care aduna ierburi s-a întors îngrozită din pădure şi le-a spus tuturor că în adâncul prăpastiei a văzut umbra unui mort. Dar nu asta o speriase ci semnul pe care îl desluşise, deşi avea privirea slăbită de vârstă iar hăul era adânc de nu i se vedea capătul. În palma ştangă a mortului strălucea, ca o dâră de lumină, linia vieţii, tăiată, încă de la început, de gheara unei creaturi nemaivăzute. Şi această arătare o  umpluse de spaimă, pentru că, sfidând semnul, omul care pierise în prăpastie era îngrozitor de bătrân, mai bătrân chiar decât ea.

 

Instrumente de scris

Etichete

altoire, babel, creion chimic, pensula, primavara rasaduri, regenera, sartre, tehnici de desen

Sub genericul „Vine, vine primăvara!” :

A venit vremea să-mi plantez răsadurile, adică să le mut din sertarul-seră în penarul-tetrariu, unde au mereu un bec deasupra capului așa că se pot roti evolutiv și revoluționar în jurul lui. Am să prezint pe rând cele trei instrumente de scris, deși este o denumire convențională, ele depășindu-și demult condiția de obiecte concrete.

Foto Ben Goossens photo.net

De la stânga la dreapta, nu le-am numerotat pentru că ar fi înjositor:

Creionul de scris gândurile altora este un altoi desprins dintr-un fost creion chimic de la care a moștenit o chimie neobișnuită. Am să menționez numai că este atras de obiecte care, evident, nu vor răspunde niciodată pasiunii sale, cum ar fi stâlpul de beton ce susține semaforul din colțul străzii. În câteva rânduri, când îl duceam la fereastră să vadă stâlpul i-am explicat imcompatibilitatea dintre ei dar m-a răspuns morocănos că noi, oamenii, suntem plini de prejudecăți. În rest, este un bun profesionist și redă cu o exactitate de 99,9 % gândurile persoanelor la care mă gândesc cel mult un minut. Ex.: La ce se gândea Dali în dimineața cutare, ora cutare. Și el începe repede să scrie: Se gândea la coafura Galei și la posibilitatea de a o picta sub formă de turn Babel.

Pixul de scris asemeni altora. Își spune pix pentru că este un creion care s-a desprins dintr-un pix, ocazie cu care și-a pierdut pasta.Totuși altoiul a prins și speră că în curând i se va regenera și pasta, pe care o consideră esența lui. Suferă de sindromul membrului fantomă și se poartă ca și cum ar avea pastă. Are chiar halucinații pe tema asta insistând că este un purtător de pastă, de dinți, de pește, de șters, etc.  Și el își face treaba cu precizie. Ex: îi ceri să scrie cum ar fi descris-o Sartre pe bătrânica de pe bancă, el scrie: ca pe un vierme a cărui condamnare se apropie de sfârșit etc

Pensula care redă culoarea gândurilor nu are particularități excentrice. Firele sale de păr sunt neuroni cu terminații tactile pe care le folosește pentru a intra in conexiune cu gândurile ce se cer colorate, apoi trece la treabă. Din când în când îmi cere o oglindă pentru că ține foarte mult la imaginea ei.

Apărarea lui Nostradamus

Etichete

acuzarea lui Nostradamus, apararea lui Nostradamus, moartea lui nostradamus, Nostradamus, predictiile lui Nostradamus adevarate

A venit tulburată și aducea cu ea un fel de a se uita la lucruri încât ceainicul era să alunece de pe aragaz ferindu-se de încruntarea ei. I-am dat ceai de tei, calmează, și-a reluat ținuta demnă , contează. A început să inspire aer și să expire fum, obicei care adesea o calma. Mi-a povestit, încă sincopat și cam alandala ce se întâmplase.
„Nostradamus este teribil!Presimt eu. Se știe că toate ale lui au ascuns toate ale mele: în ziua de, la ora de, se face cunoscut că mi se va desprinde o pieliță cutare de la o mână retrospectivă.Că o să vărs sare din abuz de proprietate, că o să caut să dorm și nu am să pot, că timpul meu trece.Dragă domnule Nostradamus, eu mor și dumneavoastră știți asta. DE ce nu ați făcut nimic? La orizontul prezicerilor trebuie să fi ascultat și dumneavoastră un „personal jesus” dar tot ați refuzat inspirația de a ne salva!Dragă domnule Nostradamus, eu nu mă chinuiesc foarte tare și poate vă obosesc exagerat, în limita cumplitului suportabil, deci vă rog, nu vă mai jenați și rescrieți plăcerile.”

Nu știu cum, poate ușor agasat sau poate pentru că avea ceva timp liber, Nostradamus i-a răspuns:

„Când nu mai vrei și nu mai vrei, te oprești. Totul este premeditat,Mișcarea în sine este fatală. Amintirile tale nu valorează, nu simplifică, nu aduc înapoi.Dacă vrei să le compensezi trebuie să mergi înainte de dragul ochilor tăi, de dragul părinților, al necunoscuților. Trebuie să te prefaci sau să meditezi. Să inaugurezi o clădire sau un copac, să te bucuri și să spui că ar fi prima, ultima clădire sau copac, că așa ceva nu ai mai văzut, că e la mulți ani cubine ….Anticipezi și gata.Ce aș putea eu să fac când aș vrea să fac ceva pentru tine? Îmi fuge pământul de sub picioare iar puțină imaginație, nu multă, ar egala o deplasare, dar de mișcat te miști tot tu, nu eu,La un moment dat nu o să-ți mai fie frică, atunci o să-mi fie mie. Dacă nu, o frica se anulează cu pile, prin relații cu o frică mai mică. Una mai mică? Să fim serioși! Dă odată cu piciorul, fă ceva ca și cum ai face-o pe bune!Nu ești special doar pentru că aștepți un răspuns, doar pentru că aparențele contează iar tu ești  desăvârșit aparent. Ar fi super mișto dacă ai recupera în final investiția de-o viață. Ar fi marfă de speculă pentru invalizi să le vinzi pontul că la final se vor face bine. Să ai o viziune, una simplă care nu necesită veleități. De exemplu că ești cal și mergi peste obstacole fără ca nimeni să te călărească pe tine. Nu te am decât pe tine iar tu te plângi. Cineva, mă rog, el era poet, ar fi vreut să se schimbe pe un altul, de parcă ar conta calitatea și circumstanțele.Eu sunt unul mai bun decât altul, eu pot ce altul, el mai bun decât mine, poate, aproape că mă admir, uneori fără oglindă.Există o logică în toate dar fără  nici un adevăr. Există cauze, demonstrații, plus definiție, plus figura 6 de la pagina 56 dar fără – fără rezultat, traudus în efect, încurajat de oameni. Când spui „e simplu”nu ești pregătit nici măcar atunci pentru cât de simplu e, pe bune. Până și Nostradamus a murit.”

Cum nu mai era nimic de spus, am luat o lună de hârtie și am început să ne uităm la lume.

Procesul nebunului

Etichete

abateri grave, armata, cuvinte, dragoste intre piese, gambitul damei, Joc de sah, lanterna, pedeapsa cu suspendare, piese, proces, regele, singur, tribunal

Când ultimul grăunte de nisip a căzut în uriaşa clepsidră care domina tabla de şah, piesele erau deja la locurile lor, aşteptând în linişte sosirea Judecătorului. Era ultima zi din procesul intentat Nebunului de Negru, acuzat de abateri foarte grave de la regulile jocului. Acesta urma să fie audiat de procuror – Calul din dreapta Regelui – după care avea dreptul să spună câteva cuvinte în apărarea sa. De când exista Jocul de Şah nu se mai întâmplase ca o piesă, şi încă una atât de apropiată de Rege, să săvârşească o astfel de faptă.
…Povestea începuse în timpul ultimei partide, când Nebunul îşi părăsise, aşa, parcă de nebun, pătrăţica şi o luase razna, până în apropierea Reginei, încolţită de un cal şi o tură. Parcă atât aşteptase adversarul care, văzând că Regele de Negru a rămas singur, l-a atacat violent din flancuri, silindu-l să se declare înfrânt.

Acuzatul a fost adus în sală. Purta, ca de obicei, costumul negru cu carouri albe, dar globul de cristal şi lanterna magică îi fuseseră confiscate. Totuşi, nu absenţa obiectelor vrăjite atrăgea privirile celorlalte piese. Schimbarea prin care trecuse Nebunul era mult mai stranie şi i se oglindea pe chip, în ochii întunecaţi de tristeţe, pe buzele încremenite într-un surâs forţat.
Vestit de glasurile soprane ale trâmbiţelor, Regele Negru a intrat în sală. Era bătrân, mai bătrân chiar decât Jocul de Şah, despre care legenda spunea că era o născocire a sa. În vremurile vechi, acesta se prinsese-n vrajbă cu Regele Alb stăpânitorul ţinutului vecin. Cum nu a fost cu putinţă să se găsească o cale de împăcare, au pornit războiul, care fusese crâncen şi îndelungat, hrănindu-se ani în şir cu sângele oştenilor ucişi. În cele din urmă, Regele Negru a izbutit să înfrângă armata suveranului alb. La apusul soarelui oştirea neagră se retrăgea spre castel trăgând în urma sa convoiul celor care supravieţuiseră din oastea Regelui Alb.
A doua zi învingătorul a poruncit ca prizonierii să fie aduşi în faţa sa. Le-a cercetat îndelung chipurile înspăimântate şi a poruncit ca Regele Alb să fie scos din lanţuri şi să-l urmeze într-una din camerele castelului. Au stat acolo multă vreme iar, când a părăsit încăperea, suveranul învins temura îngrozit şi din toată bălbâiala lui se putea distinge clar un singur cuvânt “ Nu, nu, nu…”. Prizonierii au căzut în genunchi aşteptând ca, dimtr-o clipă în alta, din turnul castelului să fie pronunţată condamnarea la moarte. Sentinţa însă fusese alta. Spre uimirea tuturor, suveranul a dat ordin ca toţi ostaticii să fie eliberaţi şi i-a lăsat să plece, în uralele mulţimii, care nu mai contenea să preamărască bunătatea Regelui Negru.

O vreme piesele au trăit în pace, uitaseră cu totul de spaima  Regelui Alb din ziua când fusese graţiat. Dar, rând pe rând clipele, minutele, orele şi zilele, au ars unele după altele, la foc mocnit, până când când armatele celor doi Regi s-au înfruntat din nou. Şi, în timp ce îşi abandonau îndeletnicirile paşnice pentru a deprinde arta războiului, piesele îl blestemau în gând pe Regele Negru, care îşi cruţase prizonierii doar pentru a-şi păstra plăcerea de a-i vâna iar şi iar, la nesfârşit. Pentru că, se aflase ce hotărâse pactul semnat acolo, în camera de taină din adâncurile castelului negru: armata albă era eliberată cu condiţia de a se întâlni pe câmpul de luptă cu armata neagră ori de câte ori i se năzărea suveranului întunecat.

            Treptat, oştile celor doi regi s-au organizat mai bine. Fiecare piesă a primit o pătrăţică a sa, un perimetru măsurat cu precizie pe care nu avea voie să-l părăsească decât dacă strategia luptei o cerea.Chiar şi atunci drumul piesei urma o traiectorie bine stabilită, de la care nu avea voie să se abată sub nici un motiv.

 Războiul le-a acaparat într-atât încât l-au ridicat la rangul de artă. Jocul devenise măsura tuturor lucrurilor din lumea lor închisă între graniţele Tablei de Şah, răpindu-le nu numai gândurile ci şi sentimentele. Viaţa  curgea monoton, răgazul dintre două partide fiind folosit pentru elaborarea noilor strategii de joc şi pentru perfecţionarea regulilor. Nimeni nu încălcase vreodată legile, până când Nebunul comisese fapta aceea îngrozitoare.

            Regele şi-a pironit privirea asupra procurorului poruncindu-i să înceapă audierea. Ridicându-se grăbit, calul şi-a scăpat ochelarii din piele întoarsă care s-au rostogolit pe podea. I-a cules, cu o mişcare tremurată, potrivindu-i stângaci la loc.Şi-a deranjat însă coama, care de dimineaţă fusese  pieptănată cu grijă. Arăta ridicol aşa, cu ochelarii strâmbi şi părul zbârlit, dar piesele nu au schiţat nici măcar un zâmbet, uitaseră să mai râdă considerând râsul o inutilă risipă de energie. Doar Nebunul a izbucnit într-un hohot de râs care a încetat la fel de brusc cum începuse.

            În sală şi-a făcut apariţia un pion.Povara unei cărţi groase, îmbrăcată în piele neagră, îl făcea să păşească încet. S-a apropiat de boxa acuzaţilor.

            – Trebuie să juri pe Cartea Jocului de Şah că vei spune adevărul , rosti grav Calul.

            Acuzatul şi-a aşezat  mâna dreaptă pe carte şi a rostit:

            – Jur să spun adevărul şi numai adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu.

            Pionul cu cartea a părăsit sala. Interogatoriul putea să înceapă.

- Nebunule, depoziţiile martorilor audiaţi anterior dovedesc cu prisosinţă faptul că eşti vinovat. Rămâne doar să stabilim care a fost mobilul faptei tale. Ce te-a putut determina să săvârşeşti o astfel de nelegiuire?

            – Trebuia să fiu alături de Regină, a venit prompt răspunsul  

       - Vrei să spui că ai compromis întreaga strategie a jocului de şah doar pentru că, deodată, ai simţit nevoia să fii în preajma Reginei? l-a întrebat Calul neîncrezător.Acuzatul tăcea încercând să-şi adune gândurile. Ştia că un răspuns direct ar putea răvăşi vieţile ordonate ale pieselor. Şi totuşi… Cum să le arunce în faţă întregul adevăr ? Cum să le demonstreze cât de absurdă este de fapt “strategia aşezării pieselor pe tablă” ? Cu ce cuvinte ar putea să acuze nepăsarea cu care piesele se lăsau în voia jocului, apropiindu-se unele de altele, la întâmplare, în funcţie de împrejurările în care se aflau?  Cum să le explice că din această “strategie “ nu apar decât relaţii convenţionale, în care fiecare piesă urmăreşte să ocupe o poziţie cât mai avantajosă?

            Privirea Nebunului rătăcea prin sală. Aşa cum stăteau aliniate, ocupând fiecare locurile ce le  fuseseră indicate, piesele semănau cu nişte marionete uitate în poziţii groteşti, de mâna neglijentă a unui păpuşar distrat.

            – Răspunde Nebunule, a rupt Calul tăcerea.                    

- În momentul acela trebuia să fiu lângă Regină.Era mai important decât orice strategie. Nu am făcut altceva decât să-mi abandonez locul în care alţii au decis că trebuie să fiu. Am nesocotit porunca unei instanţe străine mie.Eu însă am privilegiul de a decide în preajma cui vreau să mă aflu şi, din acest punct de vedere, locul meu era lângă Regină. Este singura piesă care reuşeşte să-mi îmblânzească sufletul deşi îl credeam de mult îngheţat. Ei îi pot adresa  întrebările care mă bântuie, eu însămi sunt o sumă de întrebări fără răspuns. 

    Calul  era derutat.

- Nu înţeleg nimic. Nu este clar că singurele relaţii posibile, între două piese, sunt cele cerute de regulile jocului. Despre ce privilegiu vorbeşti?

- Consider că relaţiile astfel stabilite sunt doar nişte legături convenţionale, în majoritatea cazurilor ipocrite. Dincolo de această aparenţă fiecare piesă este de fapt singură.

- Ajunge Nebunule, l-a întrerupt furios Calul, nu-ţi permit să ne jigneşti. Răspunde-mi la întrebări: de  când ai început să ai astfel de gânduri ? De când consideri că te bucuri de privilegiul de a decide singur cum trebuie să te mişti pe Tabla de Şah ?

Întrebarea Calului a întors gândul Nebunului în trecut. Totul începuse cu mult timp în urmă, în răgazul dintre două partide, când pionii se odihneau în întunericul cald al cutiei de lemn. În acele rare momente de linişte,  Nebunul era chemat la curte pentru a-l înveseli pe bătrânul Rege. Obsevase atunci căRegina  zâmbea foarte rar la ghimbuşlucurile lui şi chiar şi atunci, privirea ei rămânea tristă. O vreme pusese acest fapt pe seama neîndemânării sale, dar, gândindu-se mai bine , ajunsese la concluzia că alta era taina ascunsă în privirea rece a Reginei. Poate ea era singura piesă care desluşea înţelesul ascuns din vorbele meşteşugite ale Nebunului, iar adevărul acela, atât de îngrozitor încât celelalte piese îl ignorau râzând, aşternuse  peste sufletul ei o tristeţe  adâncă şi grea ca un văl de catifea neagră.

Adevărul Jocului de Şah…îi fusese dezvăluit într-o seară, când fostul Nebun de Negru, ajuns la capătul puterilor, îl chemase în odaia sa din turnul castelului pentru a-i încredinţa lanterna magică şi globul de cristal. Venise vremea ca Nebunul cel tânăr să deprindă rostul acestor obiecte magice care aparţinuseră atâtor generaţii de nebuni. Toate piesele ştiau că prin puterea lor, Nebunii pot ajunge la  cunoaşterea adevărului ultim, dar acesta nu fusese niciodată împărtăşit celorlalţi şi se spunea că este de fapt rodul unei ştiinţe malefice.La toate astea se gândea tânărul nebun aşteptând să afle taina obiectelor vrăjite.

Când lumina lanternei  s-a aşternut peste lucruri dezvăluindu-i adevărata culoare a realităţii, Nebunul a crezut că asistă la o  vrăjitorie. În globul de cristal, Tabla de Şah şi piesele se oglindeau sub o nouă şi înspăimântătoare înfăţişare : un câmp cenuşiu, nişte marionete care se mişcau mecanic. Coborât din toate sensurile sale Jocul se prăbuşea ca un uriaş colos de nisip iar ceea ce avea cu adevărat însemnătate, luminile care pâlpâiau firav în inimile pieselor, păreau gata să se stingă în strânsoarea lanţurilor grele şi ruginite ale convenţiilor, sufocate de praful obiceiurilor, întunecate de urzeala strategiilor inutile. Din acel moment    viaţa noului Nebun de Negru se schimbase. Nu mai fusese văzut străbătând lipsit de griji câmpurile tablei de şah,  uitase să mai râdă din tot sufletul şi părea tot timpul absent.  Pentru a-şi uşura povara încercase să împărtăşească taina şi celorlalte piese dar acestea refuzaseră să îl creadă , sfătuindu-l să uite acestă imagine caraghioasă , născută din vraja globului de cristal, însufleţită de lumina lanternei magice. De atunci, Nebunul se lupta singur, visând la ziua când cineva îl va asculta cu seriozitate. Crezuse că ziua aceea nu va veni niciodată,  până când  întâlnise privirea Reginei. Şi atunci începuse să spere…

La început, Nebunului nu i-a venit să creadă . ţinea ascuns în suflet gândul acesta, îl întorcea cu grijă pe toate părţile,  îl cerceta cu atenţie şi încordare, ca pe ceva delicat şi fragil , neîncumetându-se să îl gândească până la capăt  de teamă să nu-l piardă , să nu cumva să se destrame sub apăsărea speranţelor cu care se legase de el. Descoperirea aceasta  îl zăpăcise  într-o asemenea măsură încât umbla năuc pe tablă şi piesele râdeau batjocoritor de el spunând că “ S-a cam ţicnit Nebunul”. Dar lui nu-i păsa, era cu totul acaparat de gândul acesta nou pe care îl adăpostea  cu grijă în lăuntrul sufletului. Când rămânea singur îl întorcea pe toate părţile, îl cerceta cu atenţie şi încordare ca pe unobiect de mare preţ, delicat şi fragil. Nu se încumeta niciodată să-l gândească până la capăt de teamă să nu-l piardă, să nu se destrame sub apăsarea speranţelor cu care se legase de el. Era bine să se amăgească aşa, să creadă , chiar şi cu jumătate de suflet, că nu va mai purta multă vreme singur povara întregului adevăr…

- Ne sfidezi Nebunule? îi întrerupse Calul şirul gândurilor. Răspunde odată! Crezi că te bucuri de alte privilegii decât toţi ceilalţi?

- Ştiu că nu sunt decât o piesă pe tabla de şah, îmi accept culoarea şi pătrăţica de lângă Rege. Dar nu mă pot limita la atât. Există în mine multe alte gânduri, sentimente , aşteptări pe care nu le pot  ignora. Dacă nu le dau ascultare, dacă le împiedic să fie, toate acestea vor creşte strâmb, în întuneric, vor pune stăpânire pe sufletul meu, îl vor copleşi şi îl vor ucide. Nu mai pot fi singur, am nevoie de cineva care să-mi împărtăşească gândurile, care să scoată la lumină tot ce e ascuns în mine. Cineva  să nu se sperie la vederea adevărului oglindit în globul de cristal, cineva ai cărui ochi să nu se lase răniţi de strălucirea lucrurilor în lumina lanternei magice. Calul a clipit des. Vorbăria Nebunului îl zăpăcise. Trebuia să simplifice lucrurile: Nebunul era vinovat, probele aduse împotriva lui dovedeau cu prisosinţă asta, nu mai conta dacă recunoştea sau nu.
- Se pare că nu înţelegi gravitatea acuzaţiei, Nebunule . Până acum nimeni nu şi-a permis să nesocotească astfel regulile jocului. Tot ce se află în afara legilor noastre este doar o iluzie nocivă, întrucât ne îndepărtează de unica realitate existentă : jocul…
Nebunul nu-l mai asculta. Pe tot parcursul procesul privirea sa rătăcise prin sală căutând-o cu disperare peRegină. în sfârşit o descoperise ascunsă în întuneric, pe o bancă din ultimul rând. O fixa insistent, aşteptând să descopere în ochii ei o reacţie, o încuviinţare sau un semn de respingere. Pentru Nebun figurile celorlalte piese s-au estompat iar vocea  Calului se auzea  ca un zumzet slab. Parcă singurele fiinţe vii rămăseseră doar ea şi el, două abisuri aşezate faţa-n faţă; însă unul, Nebunul, era acum înnourat , învăluit de bezna de dinaintea marilor dezastre, celălalt,Regina, era străveziu şi de nepătruns ca cerul.

- Asta e tot ce am avut de spus, îşi încheie discursul Calul. Ai dreptul să spui câteva cuvinte în apărarea ta. Ai grijă să te exprimi concis şi coerent.
Fără a-şi dezlipi privirea de pe chipul Reginei, Nebunul începu să vorbească:
- M-aţi întrebat de ce am nesocotit regulile jocului. Am să vă răspund, deşi ştiu încă de pe acum că nu veţi înţelege. Le-am încălcat pentru că am descoperit ceva mai important decât aceste legi. Am înţeles că acest joc nu mă reprezintă pe de-a-ntregul. Nu am ales eu să fiu o piesă pe tabla de şah, nu eu am hotărât că trebuie să merg doar în diagonală şi nu am decis ce culoare trebuie să port. Aceste limite mi-au fost fixate de o autoritate superioară mie şi nu stă în puterea mea să le schimb. Mai mult, sunt obligat să particip la un război pe care nu eu l-am declarat şi pe care nu mi-l asum pentru că este o luptă fără scop, reluată la nesfârşit. Această luptă îmi impune să stabilesc anumite relaţii cu celelalte piese, legături cerute de “strategia jocului”. îmi este interzis să transform aceste relaţii, sunt pedepsit dacă încerc să ies din perimetrul lor. Ceea ce voi nu ştiţi, sau nu vreţi să acceptaţi este că singura luptă autentică se duce în noi înşine, acolo unde sinele se caută necontenit pe sine, dornic să se vadă, să se cunoască, să fie mai pe deplin el însuşi.
Adevărul acela ascuns, pe care îl ocoliţi cu toţii, constă în faptul că jocul nu are importanţa cu care a fost investit. V-aţi obişnuit cu el şi vă este teamă să vă gândiţi la ceea ce se află dincolo de limitele tablei de şah.
Toate piesele încremeniseră. Nimeni nu îndrăznise până acum să nesocotească astfel Jocul de Şah.
- Vedeţi voi, se însufleţise Nebunul, trebuie doar să ai curajul să te întrebi “de ce ?’’ şi, căutând un răspuns, vei descoperi că nujocul este doar o parte a realităţii…Regina poate confirma, ea ştie toate lucrurile astea…
Regina însă tăcea şi îl fixa pe Nebun cu acelaşi calm care nu o părăsise pe tot parcursul procesului. Tăcerea s-a prelungit până când Regele s-a ridicat nervos de pe scaun :
- Nu ne putem lipsi de tine, Nebunule. Dacă jocul este pentru tine absurd, atunci te condamn să participi la el în continuare. Vei fi închis până la următoarea partidă şi nu te vei mai atinge niciodată de lucrurile tale vrăjite. Declar procesul încheiat.
Nebunul a zăcut trei săptămâni în temniţa din măruntaiele castelului. Când Regele a poruncit să fie eliberat şi gardienii i-au scos lanţurile el a continuat să rămnă nemiscat pe patul din scânduri putrezite. Privea în tavan de parcă ar fi putut desluşi, în crăpăturile cu margini mâncate de mucegai, firul întregii sale poveşti, pe care îl derula la nesfârşit ca pe o litanie.
Speriat de gândul că boala Nebunului va amâna partida pe care o aştepta cu nerăbdare, Regele a poruncit să fie chemat medicul curţii. După ce l-a examinat cu atenţie acesta a clătinat din cap neputincios. Rând pe rând la patul bolnavului s-au perindat tot felul de doctori vestiţi, tămăduitori şi vrăjitoare dar nici unul nu a putut găsi leacul acestei boli ciudate.
Disperat Regele a semnat o scrisoare de compromis prin care cerea ca vraciul de la castelul de alb să vină degrabă pentru a-l consulta pe Nebun.
Bătrânul înţelept s-a apropiat de patul în care Nebunul tremura cuprins de spasme cu privirea aţintită spre bolta tavanului urmărind dansul nălucilor .

- S-a apropiat prea mult de o altă piesă? a întrebat în şoaptă vraciul
- Da, a fost foarte aproape de Regină.
- A privit-o îndelung?
- Era tot timpul cu ochii aţintiţi asupra ei.
- Fascinaţia, murmură el ca pentru sine, acţionează ca o forţă care este emanată de fiinţa persoanei iubite şi intră prin ochii celui care iubeşte, sub forma unui abur alb, ca o fantomă. Din acel moment imaginea fiinţei iubite trăieşte în celălalt, îl locuieşte, îi consumă trupul şi îi macină sufletul. Desigur, este o plăsmuire fermecătoare, uneori frumuseţea sa o depăşeşte pe cea a făpturii ce i-a servit ca model, cel stăpânit de ea uită ce este în esenţă această nălucă : un organism parazitar , o boală ca oricare alta care îl va ucide treptat. Este un stadiu destul de avansat, numai ochii i-au rămas vii pentru că în ei se află focul intern al sufletului care se stinge ultimul.
- Ce se poate face ? întrebă Regele.
- Fantasma asta odată ce a pus stăpânire pe un suflet se hrăneşte cu gândurile şi sentimentele lui până ce îl secătuieşte. Şi pe măsură ce ea devine tot mai puternică, trupul şi sufletul celui care o găzduieşte se topeşte, devine tot mai slab. A o desprinde cu brutalitate e ca şi cum ai smulge un bandaj lipit de o rană, de foarte puţine ori sufletul supravieţuieşte şi chiar dacă asta se întâmplă rămâne doar o umbră din cel care a fost cândva…
- Dacă îl lecuieşti, îţi plătesc oricât ! a strigat cu disperare Regele. Oricât!
- Există o singură posibilitate , dacă am…
încruntat Regele a ascultat vorbele bătrânului şi, în final, a încuviinţat :
- Nici un sacrificiu nu este prea mare când în joc se află însăşi soarta Jocului.
După câteva momente Regina a păşit în încăpere. Se părea că, pentru a împlini un tainic echilibru, cerut de armonia Jocului de Şah, întunericul din miezul nopţilor chinuite ale Nebunului se strecurase în sufletul Reginei, în ochii care acum străluceau ca două fântâni cu apă neagră pe chipul palid şi crispat. Ca hipnotizată ea s-a apropiat de patul bolnavului ignorând sfaturile pe care bătrânul vraci i le şoptea îngrijorat la ureche. Adunându-şi puterile Nebunul a invitat-o să se apropie vorbindu-i cu glas scăzut:
- Te rog stai lângă mine. Lasă-mă să desluşesc taina chipului tău, să te privesc în ochi până când am să pătrund în centrul universului. Dacă ai putea şti tot ce văd, tot ce simt, tot ce citesc în ochii tăi. Sufletul meu călătoreşte pe undele lor ca sufletul altora pe muzică. Un întreg univers trăieşte în adâncul ochilor tăi, o lume unde soarele luminează blând, o lume egală cu sine, lipsită de stridenţe şi contadicţii. în oceanul ochilor tăi întrevăd un port plin de cântece melancolice…
Odată cu şuvoiul cuvintelor din gura Nebunului ieşea un abur alb care se înfiripa încet sub forma unei figuri omeneşti. Curând, sub ochii lărgiţi de uimire ai pieselor, plăsmuirea dobândi trăsăturile unui chip cunoscut dar a cărui frumuseţe fusese sporită, distilată în sufletul ars de suferinţă al Nebunului. Ca şi cum ar fi fost prinse într-o vrajă piesele priveau năluca ce împrumutase chipul Reginei. Nimeni nu-l mai asculta pe bătrânul vracicare alrga disperat de la unul la altul cerându-le într-una:
- Nu priviţi năluca! Desprinsă de sufletul care a plămădit-o se poate adăposti în oricare dintre voi! Nu vă lăsaţi furaţi de frumuseţea ei, este doar o capcană, un organism parazitar, o boală!
La scurt timp himera dispăru şi, revenindu-şi din uimire piesele au început să-şi vorbească în şoaptă, întrebându-se dacă ceea ce au văzut a existat aievea sau “ …am căzut cu toţii în mrejele unui vrăjitor care ne-a furat minţile”după cum susţineau pionii strânşi într-un grup retras într-un colţ al camerei.
Nebunul s-a întremat cu repeziciune şi începutul mult aşteptatei partide l-a găsit gata de luptă în pătrăţica sa de lângă Rege. S-a deplasat ascultător pe tablă îndeplinind cu gesturi mecanice mişcările cerute de regulile jocului. Drept recompensă pentru buna sa purtare Regele i-a înapoiat globul de cristal şi lanterna magică. Nebunul le-a primit cu indiferenţă şi, jucându-se neglijent cu ele se îndrepta spre camera sa. A străbătut încet culoarele castelului, fluierând în surdină o melodie veselă şi nici nu a obsevat silueta neagră a Reginei, ascunsă într-una din firidele de marmură.
Regina de Negru stătea pe terasa catelului privind primele stele care se aprindeau timid pe catifeaua nopţii. Ochii ei aveau o licărire stranie şi adăpostea cu grijă în suflet năluca minunată, o perlă plăsmuită de sufletul Nebunului.

Imagini : Victoria Ivanova 

Genul acela de oameni

Azi vroiam să scriu despre sfoara din sertarul lui Cioran, dar nu am timp si, recunosc,nici chef. Aşa că o să vă spun replicile mele preferate din Drept ca  o linie, că tot veni vorba despre identificarea ,ea cu piesa. De exemplu, mi-ar fi plăcut să am aşa o mamă:”Mama: în jur de şaizeci de ani, mama lui Paulie, britanică; poartă fustă mini, colanţi, eşarfă înflorată la gât, pălărie de cowboy, curea cu teacă de pistol folosită drept portofel; poartă un trenci peste costumul de cazino”

Adecă teaca de pistol face tot farmecul, hai să vă pun şi poze
nu am găsit pe net decât poze cu telefonul.Dar am să reiau câteva replici:
Mama: Maicǎ-mea mă învinuia cǎ mǎ îngrijesc mai mult de spatele meu decât de soţii mei. Căcat! E o atitudine pe care femeia modernǎ o aprobǎ. Pe cine simt mai aproape de mine, spatele meu sau bǎrbaţii mei?
Tot ceea ce ştiu este cǎ vertebra asta este un dar deosebit. Câteva oscioare înlţuite de Dumnezeu cu mare dibǎcie.
Eu m-am nǎscut cu acest handicap. Pânǎ şi Dumnezeu ca orice om mai adoarme din când în când. Degetele mai scurte, pǎrul de pe buze se datoreazǎ somnului dumnezeiesc.
(pauză)
Uitǎ-te la spatele meu! Uitǎ-te! Vertebra! Un foarte mic şi delicat oscior dar care ne înalţǎ puţin câte puţin.
Întotdeauna am tins cǎtre perfecţiune!
Mama: Cine mai are nevoie de o pereche de picioare, când are o mamă care se îngrijeşte de toate? O mamă care-ţi urmăreşte fiecare mişcare. Nu poţi să mişti, fără ca ea să ştie. Mama Mamelor!
Vertebra este un dar deosebit.Nu suntem genul ǎla de oameni care aratǎ rǎul şi urâtul din viaţǎ. Tot ce vedem este fie frumos, fie dacǎ nu, trecem peste, ignorǎm. Nu suntem genul acela de oameni…
Replica asta…Sunt drepr mamă,drept, drept ca o linie, drept ca lama unui cuţit.

Ieşirea din minţi

Etichete

egale, sens

Saturnaliile sau ieşirea din minţi echivalează cu despărţirea lucrurilor de sens. Egale cu dezordinea, saturnaliile sunt necesare unei ordini noi, care să pună lucrurile la locul lor. Lucrurile sunt pudice, ele nu pot fi văzute în adevărul lor decât pe furiş, în momentele de uitat prin spărturile gardului.Ceea ce presupune existenţa unui gard şi a unor spărturi. Dar lucrurrile sunt răzbunătoare şi saturnaliile au întotdeauna preţul lor.

Persistenţa emoţiilor

Persistenţa emoţiilor creează impresia că emoţiile noastre ar fi un lucru important, durabil.

În râșniță

Etichete

dezvoltare personala, farduri, fumat, funde colorate, introvertire, jungla, maimuta, rasnita de piper, vegetatia junglei

Dormea cuibărită în râșnița mea de piper, cu palma stângă sub obraz și pleoapele întredeschise. Din când în când trăgea dintr-o țigară invizibilă pe care a palmat-o imediat ce am ridicat capacul. Mi-a întins o foaie de dafin cu explicații și indicații:
„Sunt o maimuțică introvertă, înfășurată în panglici luxuriante, foste expresii ale texturii mele umane. Port așteptări ascunse în ochiuri de dantelă, sunt înarmată cu amintiri tăioase, așa că ai face bine să nu mă trezești brusc. Am călătorit peste nori și zări, ți-am adus funde colorate și un bagaj de cunoștințe generale (nu le-a aprofundat până la capăt deci nu știu cât sunt de prietenoase). Am lăsat valiza în hol, lângă monumentul Ariciului Necunoscut, are o figură cu trăsături distinse, sper că nu-mi va răscoli printre farduri. Acolo intenționez să-mi stabilesc tabăra de primăvară și să schițez primele linii ale dezvoltării mele personale.
Pe tine te-am ales aleatoriu, admir îndrăzneala cu care ți-ai zugrăvit pereții și m-a atras semaforul de pe balustrada balconului. Cred că am uitat să-mi anunț vizita dar sunt sigură că ai să mă ajuți, vreau să-mi înțeleg dorințele ascunse, în special dorința de a fuma care m-a pus pe drumuri după ce în junglă fumatul a fost interzis.”
Mă tot uit la genele ei rimelate, la culorile și florile asortate și nu știu ce să zic.
Imagine Donald Roller Wilson http://www.donaldrollerwilson.com/

Chipurile vulnerabilității

Etichete

christer strömholm, drame, jacky, Paris anii 1950-1960, pasari de noapte, pericol, place blanche, prostituate, sex, transexuali, travestiti, viata de noapte

      Aceasta este o istorie despre nesiguranță, un portret al celor care au tăit pe străzile cu felinare roșii ale Parisului, din anii 50-60. Este o poveste despre umilință, despre mirosul trotuarelor și al aerului greu din cafenele. Este o carte despre căutarea identității, despre dreptul la viață, despre dreptul de a decide asupra propriului corp. Personajele  au fost numite păsări de noapte și au ales să ia forma unor femei. În anii 50, în Paris viața de noapte se trăia intens, era mai colorată și mai interesantă decât existența diurnă.  Prostituatele ieșeau pe trotuare, se atingeau lasciv de trecători sau se dezbrăcau încet, dincolo de vitrinele de sticlă ale cabinelor îmbrăcate în catifea. Un astfel de ecou al suprarealismului nu putea fi ignorat de o imaginație vie. Nu am fotografiat pe ascuns și nu am folosit bliztul, mi-am perfecționat fotografia de noapte și de interior, spune autorul.

Personajele sunt Cobra și Caprice

Gina și  Nana, Place Blanche, 1963

Suzanne și Silvia

Jacky singur
sau cu Adele

Necunoscute
Necunoscuți
Camere de hotel și zâmbete complice

priviri serioase.

Extenuări
Recuperări

S-a întâmplat în Place Pigalle.

Povestea se numește Les Amies de Place Blanche și este istorisită de fotograful sudez  Christer Strömholm (1918-2002)