Etichete

, , , , , , , , , , , ,

Când ultimul grăunte de nisip a căzut în uriaşa clepsidră care domina tabla de şah, piesele erau deja la locurile lor, aşteptând în linişte sosirea Judecătorului. Era ultima zi din procesul intentat Nebunului de Negru, acuzat de abateri foarte grave de la regulile jocului. Acesta urma să fie audiat de procuror – Calul din dreapta Regelui – după care avea dreptul să spună câteva cuvinte în apărarea sa. De când exista Jocul de Şah nu se mai întâmplase ca o piesă, şi încă una atât de apropiată de Rege, să săvârşească o astfel de faptă.
…Povestea începuse în timpul ultimei partide, când Nebunul îşi părăsise, aşa, parcă de nebun, pătrăţica şi o luase razna, până în apropierea Reginei, încolţită de un cal şi o tură. Parcă atât aşteptase adversarul care, văzând că Regele de Negru a rămas singur, l-a atacat violent din flancuri, silindu-l să se declare înfrânt.

Acuzatul a fost adus în sală. Purta, ca de obicei, costumul negru cu carouri albe, dar globul de cristal şi lanterna magică îi fuseseră confiscate. Totuşi, nu absenţa obiectelor vrăjite atrăgea privirile celorlalte piese. Schimbarea prin care trecuse Nebunul era mult mai stranie şi i se oglindea pe chip, în ochii întunecaţi de tristeţe, pe buzele încremenite într-un surâs forţat.
Vestit de glasurile soprane ale trâmbiţelor, Regele Negru a intrat în sală. Era bătrân, mai bătrân chiar decât Jocul de Şah, despre care legenda spunea că era o născocire a sa. În vremurile vechi, acesta se prinsese-n vrajbă cu Regele Alb stăpânitorul ţinutului vecin. Cum nu a fost cu putinţă să se găsească o cale de împăcare, au pornit războiul, care fusese crâncen şi îndelungat, hrănindu-se ani în şir cu sângele oştenilor ucişi. În cele din urmă, Regele Negru a izbutit să înfrângă armata suveranului alb. La apusul soarelui oştirea neagră se retrăgea spre castel trăgând în urma sa convoiul celor care supravieţuiseră din oastea Regelui Alb.
A doua zi învingătorul a poruncit ca prizonierii să fie aduşi în faţa sa. Le-a cercetat îndelung chipurile înspăimântate şi a poruncit ca Regele Alb să fie scos din lanţuri şi să-l urmeze într-una din camerele castelului. Au stat acolo multă vreme iar, când a părăsit încăperea, suveranul învins temura îngrozit şi din toată bălbâiala lui se putea distinge clar un singur cuvânt “ Nu, nu, nu…”. Prizonierii au căzut în genunchi aşteptând ca, dimtr-o clipă în alta, din turnul castelului să fie pronunţată condamnarea la moarte. Sentinţa însă fusese alta. Spre uimirea tuturor, suveranul a dat ordin ca toţi ostaticii să fie eliberaţi şi i-a lăsat să plece, în uralele mulţimii, care nu mai contenea să preamărască bunătatea Regelui Negru.

O vreme piesele au trăit în pace, uitaseră cu totul de spaima  Regelui Alb din ziua când fusese graţiat. Dar, rând pe rând clipele, minutele, orele şi zilele, au ars unele după altele, la foc mocnit, până când când armatele celor doi Regi s-au înfruntat din nou. Şi, în timp ce îşi abandonau îndeletnicirile paşnice pentru a deprinde arta războiului, piesele îl blestemau în gând pe Regele Negru, care îşi cruţase prizonierii doar pentru a-şi păstra plăcerea de a-i vâna iar şi iar, la nesfârşit. Pentru că, se aflase ce hotărâse pactul semnat acolo, în camera de taină din adâncurile castelului negru: armata albă era eliberată cu condiţia de a se întâlni pe câmpul de luptă cu armata neagră ori de câte ori i se năzărea suveranului întunecat.

            Treptat, oştile celor doi regi s-au organizat mai bine. Fiecare piesă a primit o pătrăţică a sa, un perimetru măsurat cu precizie pe care nu avea voie să-l părăsească decât dacă strategia luptei o cerea.Chiar şi atunci drumul piesei urma o traiectorie bine stabilită, de la care nu avea voie să se abată sub nici un motiv.

 Războiul le-a acaparat într-atât încât l-au ridicat la rangul de artă. Jocul devenise măsura tuturor lucrurilor din lumea lor închisă între graniţele Tablei de Şah, răpindu-le nu numai gândurile ci şi sentimentele. Viaţa  curgea monoton, răgazul dintre două partide fiind folosit pentru elaborarea noilor strategii de joc şi pentru perfecţionarea regulilor. Nimeni nu încălcase vreodată legile, până când Nebunul comisese fapta aceea îngrozitoare.

            Regele şi-a pironit privirea asupra procurorului poruncindu-i să înceapă audierea. Ridicându-se grăbit, calul şi-a scăpat ochelarii din piele întoarsă care s-au rostogolit pe podea. I-a cules, cu o mişcare tremurată, potrivindu-i stângaci la loc.Şi-a deranjat însă coama, care de dimineaţă fusese  pieptănată cu grijă. Arăta ridicol aşa, cu ochelarii strâmbi şi părul zbârlit, dar piesele nu au schiţat nici măcar un zâmbet, uitaseră să mai râdă considerând râsul o inutilă risipă de energie. Doar Nebunul a izbucnit într-un hohot de râs care a încetat la fel de brusc cum începuse.

            În sală şi-a făcut apariţia un pion.Povara unei cărţi groase, îmbrăcată în piele neagră, îl făcea să păşească încet. S-a apropiat de boxa acuzaţilor.

            – Trebuie să juri pe Cartea Jocului de Şah că vei spune adevărul , rosti grav Calul.

            Acuzatul şi-a aşezat  mâna dreaptă pe carte şi a rostit:

            – Jur să spun adevărul şi numai adevărul şi să nu ascund nimic din ceea ce ştiu.

            Pionul cu cartea a părăsit sala. Interogatoriul putea să înceapă.

– Nebunule, depoziţiile martorilor audiaţi anterior dovedesc cu prisosinţă faptul că eşti vinovat. Rămâne doar să stabilim care a fost mobilul faptei tale. Ce te-a putut determina să săvârşeşti o astfel de nelegiuire?

            – Trebuia să fiu alături de Regină, a venit prompt răspunsul  

       – Vrei să spui că ai compromis întreaga strategie a jocului de şah doar pentru că, deodată, ai simţit nevoia să fii în preajma Reginei? l-a întrebat Calul neîncrezător.Acuzatul tăcea încercând să-şi adune gândurile. Ştia că un răspuns direct ar putea răvăşi vieţile ordonate ale pieselor. Şi totuşi… Cum să le arunce în faţă întregul adevăr ? Cum să le demonstreze cât de absurdă este de fapt “strategia aşezării pieselor pe tablă” ? Cu ce cuvinte ar putea să acuze nepăsarea cu care piesele se lăsau în voia jocului, apropiindu-se unele de altele, la întâmplare, în funcţie de împrejurările în care se aflau?  Cum să le explice că din această “strategie “ nu apar decât relaţii convenţionale, în care fiecare piesă urmăreşte să ocupe o poziţie cât mai avantajosă?

            Privirea Nebunului rătăcea prin sală. Aşa cum stăteau aliniate, ocupând fiecare locurile ce le  fuseseră indicate, piesele semănau cu nişte marionete uitate în poziţii groteşti, de mâna neglijentă a unui păpuşar distrat.

            – Răspunde Nebunule, a rupt Calul tăcerea.                    

– În momentul acela trebuia să fiu lângă Regină.Era mai important decât orice strategie. Nu am făcut altceva decât să-mi abandonez locul în care alţii au decis că trebuie să fiu. Am nesocotit porunca unei instanţe străine mie.Eu însă am privilegiul de a decide în preajma cui vreau să mă aflu şi, din acest punct de vedere, locul meu era lângă Regină. Este singura piesă care reuşeşte să-mi îmblânzească sufletul deşi îl credeam de mult îngheţat. Ei îi pot adresa  întrebările care mă bântuie, eu însămi sunt o sumă de întrebări fără răspuns. 

    Calul  era derutat.

– Nu înţeleg nimic. Nu este clar că singurele relaţii posibile, între două piese, sunt cele cerute de regulile jocului. Despre ce privilegiu vorbeşti?

– Consider că relaţiile astfel stabilite sunt doar nişte legături convenţionale, în majoritatea cazurilor ipocrite. Dincolo de această aparenţă fiecare piesă este de fapt singură.

– Ajunge Nebunule, l-a întrerupt furios Calul, nu-ţi permit să ne jigneşti. Răspunde-mi la întrebări: de  când ai început să ai astfel de gânduri ? De când consideri că te bucuri de privilegiul de a decide singur cum trebuie să te mişti pe Tabla de Şah ?

Întrebarea Calului a întors gândul Nebunului în trecut. Totul începuse cu mult timp în urmă, în răgazul dintre două partide, când pionii se odihneau în întunericul cald al cutiei de lemn. În acele rare momente de linişte,  Nebunul era chemat la curte pentru a-l înveseli pe bătrânul Rege. Obsevase atunci căRegina  zâmbea foarte rar la ghimbuşlucurile lui şi chiar şi atunci, privirea ei rămânea tristă. O vreme pusese acest fapt pe seama neîndemânării sale, dar, gândindu-se mai bine , ajunsese la concluzia că alta era taina ascunsă în privirea rece a Reginei. Poate ea era singura piesă care desluşea înţelesul ascuns din vorbele meşteşugite ale Nebunului, iar adevărul acela, atât de îngrozitor încât celelalte piese îl ignorau râzând, aşternuse  peste sufletul ei o tristeţe  adâncă şi grea ca un văl de catifea neagră.

Adevărul Jocului de Şah…îi fusese dezvăluit într-o seară, când fostul Nebun de Negru, ajuns la capătul puterilor, îl chemase în odaia sa din turnul castelului pentru a-i încredinţa lanterna magică şi globul de cristal. Venise vremea ca Nebunul cel tânăr să deprindă rostul acestor obiecte magice care aparţinuseră atâtor generaţii de nebuni. Toate piesele ştiau că prin puterea lor, Nebunii pot ajunge la  cunoaşterea adevărului ultim, dar acesta nu fusese niciodată împărtăşit celorlalţi şi se spunea că este de fapt rodul unei ştiinţe malefice.La toate astea se gândea tânărul nebun aşteptând să afle taina obiectelor vrăjite.

Când lumina lanternei  s-a aşternut peste lucruri dezvăluindu-i adevărata culoare a realităţii, Nebunul a crezut că asistă la o  vrăjitorie. În globul de cristal, Tabla de Şah şi piesele se oglindeau sub o nouă şi înspăimântătoare înfăţişare : un câmp cenuşiu, nişte marionete care se mişcau mecanic. Coborât din toate sensurile sale Jocul se prăbuşea ca un uriaş colos de nisip iar ceea ce avea cu adevărat însemnătate, luminile care pâlpâiau firav în inimile pieselor, păreau gata să se stingă în strânsoarea lanţurilor grele şi ruginite ale convenţiilor, sufocate de praful obiceiurilor, întunecate de urzeala strategiilor inutile. Din acel moment    viaţa noului Nebun de Negru se schimbase. Nu mai fusese văzut străbătând lipsit de griji câmpurile tablei de şah,  uitase să mai râdă din tot sufletul şi părea tot timpul absent.  Pentru a-şi uşura povara încercase să împărtăşească taina şi celorlalte piese dar acestea refuzaseră să îl creadă , sfătuindu-l să uite acestă imagine caraghioasă , născută din vraja globului de cristal, însufleţită de lumina lanternei magice. De atunci, Nebunul se lupta singur, visând la ziua când cineva îl va asculta cu seriozitate. Crezuse că ziua aceea nu va veni niciodată,  până când  întâlnise privirea Reginei. Şi atunci începuse să spere…

La început, Nebunului nu i-a venit să creadă . ţinea ascuns în suflet gândul acesta, îl întorcea cu grijă pe toate părţile,  îl cerceta cu atenţie şi încordare, ca pe ceva delicat şi fragil , neîncumetându-se să îl gândească până la capăt  de teamă să nu-l piardă , să nu cumva să se destrame sub apăsărea speranţelor cu care se legase de el. Descoperirea aceasta  îl zăpăcise  într-o asemenea măsură încât umbla năuc pe tablă şi piesele râdeau batjocoritor de el spunând că “ S-a cam ţicnit Nebunul”. Dar lui nu-i păsa, era cu totul acaparat de gândul acesta nou pe care îl adăpostea  cu grijă în lăuntrul sufletului. Când rămânea singur îl întorcea pe toate părţile, îl cerceta cu atenţie şi încordare ca pe unobiect de mare preţ, delicat şi fragil. Nu se încumeta niciodată să-l gândească până la capăt de teamă să nu-l piardă, să nu se destrame sub apăsarea speranţelor cu care se legase de el. Era bine să se amăgească aşa, să creadă , chiar şi cu jumătate de suflet, că nu va mai purta multă vreme singur povara întregului adevăr…

– Ne sfidezi Nebunule? îi întrerupse Calul şirul gândurilor. Răspunde odată! Crezi că te bucuri de alte privilegii decât toţi ceilalţi?

– Ştiu că nu sunt decât o piesă pe tabla de şah, îmi accept culoarea şi pătrăţica de lângă Rege. Dar nu mă pot limita la atât. Există în mine multe alte gânduri, sentimente , aşteptări pe care nu le pot  ignora. Dacă nu le dau ascultare, dacă le împiedic să fie, toate acestea vor creşte strâmb, în întuneric, vor pune stăpânire pe sufletul meu, îl vor copleşi şi îl vor ucide. Nu mai pot fi singur, am nevoie de cineva care să-mi împărtăşească gândurile, care să scoată la lumină tot ce e ascuns în mine. Cineva  să nu se sperie la vederea adevărului oglindit în globul de cristal, cineva ai cărui ochi să nu se lase răniţi de strălucirea lucrurilor în lumina lanternei magice. Calul a clipit des. Vorbăria Nebunului îl zăpăcise. Trebuia să simplifice lucrurile: Nebunul era vinovat, probele aduse împotriva lui dovedeau cu prisosinţă asta, nu mai conta dacă recunoştea sau nu.
– Se pare că nu înţelegi gravitatea acuzaţiei, Nebunule . Până acum nimeni nu şi-a permis să nesocotească astfel regulile jocului. Tot ce se află în afara legilor noastre este doar o iluzie nocivă, întrucât ne îndepărtează de unica realitate existentă : jocul…
Nebunul nu-l mai asculta. Pe tot parcursul procesul privirea sa rătăcise prin sală căutând-o cu disperare peRegină. în sfârşit o descoperise ascunsă în întuneric, pe o bancă din ultimul rând. O fixa insistent, aşteptând să descopere în ochii ei o reacţie, o încuviinţare sau un semn de respingere. Pentru Nebun figurile celorlalte piese s-au estompat iar vocea  Calului se auzea  ca un zumzet slab. Parcă singurele fiinţe vii rămăseseră doar ea şi el, două abisuri aşezate faţa-n faţă; însă unul, Nebunul, era acum înnourat , învăluit de bezna de dinaintea marilor dezastre, celălalt,Regina, era străveziu şi de nepătruns ca cerul.

– Asta e tot ce am avut de spus, îşi încheie discursul Calul. Ai dreptul să spui câteva cuvinte în apărarea ta. Ai grijă să te exprimi concis şi coerent.
Fără a-şi dezlipi privirea de pe chipul Reginei, Nebunul începu să vorbească:
– M-aţi întrebat de ce am nesocotit regulile jocului. Am să vă răspund, deşi ştiu încă de pe acum că nu veţi înţelege. Le-am încălcat pentru că am descoperit ceva mai important decât aceste legi. Am înţeles că acest joc nu mă reprezintă pe de-a-ntregul. Nu am ales eu să fiu o piesă pe tabla de şah, nu eu am hotărât că trebuie să merg doar în diagonală şi nu am decis ce culoare trebuie să port. Aceste limite mi-au fost fixate de o autoritate superioară mie şi nu stă în puterea mea să le schimb. Mai mult, sunt obligat să particip la un război pe care nu eu l-am declarat şi pe care nu mi-l asum pentru că este o luptă fără scop, reluată la nesfârşit. Această luptă îmi impune să stabilesc anumite relaţii cu celelalte piese, legături cerute de “strategia jocului”. îmi este interzis să transform aceste relaţii, sunt pedepsit dacă încerc să ies din perimetrul lor. Ceea ce voi nu ştiţi, sau nu vreţi să acceptaţi este că singura luptă autentică se duce în noi înşine, acolo unde sinele se caută necontenit pe sine, dornic să se vadă, să se cunoască, să fie mai pe deplin el însuşi.
Adevărul acela ascuns, pe care îl ocoliţi cu toţii, constă în faptul că jocul nu are importanţa cu care a fost investit. V-aţi obişnuit cu el şi vă este teamă să vă gândiţi la ceea ce se află dincolo de limitele tablei de şah.
Toate piesele încremeniseră. Nimeni nu îndrăznise până acum să nesocotească astfel Jocul de Şah.
– Vedeţi voi, se însufleţise Nebunul, trebuie doar să ai curajul să te întrebi “de ce ?’’ şi, căutând un răspuns, vei descoperi că nujocul este doar o parte a realităţii…Regina poate confirma, ea ştie toate lucrurile astea…
Regina însă tăcea şi îl fixa pe Nebun cu acelaşi calm care nu o părăsise pe tot parcursul procesului. Tăcerea s-a prelungit până când Regele s-a ridicat nervos de pe scaun :
– Nu ne putem lipsi de tine, Nebunule. Dacă jocul este pentru tine absurd, atunci te condamn să participi la el în continuare. Vei fi închis până la următoarea partidă şi nu te vei mai atinge niciodată de lucrurile tale vrăjite. Declar procesul încheiat.
Nebunul a zăcut trei săptămâni în temniţa din măruntaiele castelului. Când Regele a poruncit să fie eliberat şi gardienii i-au scos lanţurile el a continuat să rămnă nemiscat pe patul din scânduri putrezite. Privea în tavan de parcă ar fi putut desluşi, în crăpăturile cu margini mâncate de mucegai, firul întregii sale poveşti, pe care îl derula la nesfârşit ca pe o litanie.
Speriat de gândul că boala Nebunului va amâna partida pe care o aştepta cu nerăbdare, Regele a poruncit să fie chemat medicul curţii. După ce l-a examinat cu atenţie acesta a clătinat din cap neputincios. Rând pe rând la patul bolnavului s-au perindat tot felul de doctori vestiţi, tămăduitori şi vrăjitoare dar nici unul nu a putut găsi leacul acestei boli ciudate.
Disperat Regele a semnat o scrisoare de compromis prin care cerea ca vraciul de la castelul de alb să vină degrabă pentru a-l consulta pe Nebun.
Bătrânul înţelept s-a apropiat de patul în care Nebunul tremura cuprins de spasme cu privirea aţintită spre bolta tavanului urmărind dansul nălucilor .

– S-a apropiat prea mult de o altă piesă? a întrebat în şoaptă vraciul
– Da, a fost foarte aproape de Regină.
– A privit-o îndelung?
– Era tot timpul cu ochii aţintiţi asupra ei.
– Fascinaţia, murmură el ca pentru sine, acţionează ca o forţă care este emanată de fiinţa persoanei iubite şi intră prin ochii celui care iubeşte, sub forma unui abur alb, ca o fantomă. Din acel moment imaginea fiinţei iubite trăieşte în celălalt, îl locuieşte, îi consumă trupul şi îi macină sufletul. Desigur, este o plăsmuire fermecătoare, uneori frumuseţea sa o depăşeşte pe cea a făpturii ce i-a servit ca model, cel stăpânit de ea uită ce este în esenţă această nălucă : un organism parazitar , o boală ca oricare alta care îl va ucide treptat. Este un stadiu destul de avansat, numai ochii i-au rămas vii pentru că în ei se află focul intern al sufletului care se stinge ultimul.
– Ce se poate face ? întrebă Regele.
– Fantasma asta odată ce a pus stăpânire pe un suflet se hrăneşte cu gândurile şi sentimentele lui până ce îl secătuieşte. Şi pe măsură ce ea devine tot mai puternică, trupul şi sufletul celui care o găzduieşte se topeşte, devine tot mai slab. A o desprinde cu brutalitate e ca şi cum ai smulge un bandaj lipit de o rană, de foarte puţine ori sufletul supravieţuieşte şi chiar dacă asta se întâmplă rămâne doar o umbră din cel care a fost cândva…
– Dacă îl lecuieşti, îţi plătesc oricât ! a strigat cu disperare Regele. Oricât!
– Există o singură posibilitate , dacă am…
încruntat Regele a ascultat vorbele bătrânului şi, în final, a încuviinţat :
– Nici un sacrificiu nu este prea mare când în joc se află însăşi soarta Jocului.
După câteva momente Regina a păşit în încăpere. Se părea că, pentru a împlini un tainic echilibru, cerut de armonia Jocului de Şah, întunericul din miezul nopţilor chinuite ale Nebunului se strecurase în sufletul Reginei, în ochii care acum străluceau ca două fântâni cu apă neagră pe chipul palid şi crispat. Ca hipnotizată ea s-a apropiat de patul bolnavului ignorând sfaturile pe care bătrânul vraci i le şoptea îngrijorat la ureche. Adunându-şi puterile Nebunul a invitat-o să se apropie vorbindu-i cu glas scăzut:
– Te rog stai lângă mine. Lasă-mă să desluşesc taina chipului tău, să te privesc în ochi până când am să pătrund în centrul universului. Dacă ai putea şti tot ce văd, tot ce simt, tot ce citesc în ochii tăi. Sufletul meu călătoreşte pe undele lor ca sufletul altora pe muzică. Un întreg univers trăieşte în adâncul ochilor tăi, o lume unde soarele luminează blând, o lume egală cu sine, lipsită de stridenţe şi contadicţii. în oceanul ochilor tăi întrevăd un port plin de cântece melancolice…
Odată cu şuvoiul cuvintelor din gura Nebunului ieşea un abur alb care se înfiripa încet sub forma unei figuri omeneşti. Curând, sub ochii lărgiţi de uimire ai pieselor, plăsmuirea dobândi trăsăturile unui chip cunoscut dar a cărui frumuseţe fusese sporită, distilată în sufletul ars de suferinţă al Nebunului. Ca şi cum ar fi fost prinse într-o vrajă piesele priveau năluca ce împrumutase chipul Reginei. Nimeni nu-l mai asculta pe bătrânul vracicare alrga disperat de la unul la altul cerându-le într-una:
– Nu priviţi năluca! Desprinsă de sufletul care a plămădit-o se poate adăposti în oricare dintre voi! Nu vă lăsaţi furaţi de frumuseţea ei, este doar o capcană, un organism parazitar, o boală!
La scurt timp himera dispăru şi, revenindu-şi din uimire piesele au început să-şi vorbească în şoaptă, întrebându-se dacă ceea ce au văzut a existat aievea sau “ …am căzut cu toţii în mrejele unui vrăjitor care ne-a furat minţile”după cum susţineau pionii strânşi într-un grup retras într-un colţ al camerei.
Nebunul s-a întremat cu repeziciune şi începutul mult aşteptatei partide l-a găsit gata de luptă în pătrăţica sa de lângă Rege. S-a deplasat ascultător pe tablă îndeplinind cu gesturi mecanice mişcările cerute de regulile jocului. Drept recompensă pentru buna sa purtare Regele i-a înapoiat globul de cristal şi lanterna magică. Nebunul le-a primit cu indiferenţă şi, jucându-se neglijent cu ele se îndrepta spre camera sa. A străbătut încet culoarele castelului, fluierând în surdină o melodie veselă şi nici nu a obsevat silueta neagră a Reginei, ascunsă într-una din firidele de marmură.
Regina de Negru stătea pe terasa catelului privind primele stele care se aprindeau timid pe catifeaua nopţii. Ochii ei aveau o licărire stranie şi adăpostea cu grijă în suflet năluca minunată, o perlă plăsmuită de sufletul Nebunului.

Imagini : Victoria Ivanova 

Anunțuri