Etichete
christer strömholm, drame, jacky, Paris anii 1950-1960, pasari de noapte, pericol, place blanche, prostituate, sex, transexuali, travestiti, viata de noapte
Aceasta este o istorie despre nesiguranță, un portret al celor care au tăit pe străzile cu felinare roșii ale Parisului, din anii 50-60. Este o poveste despre umilință, despre mirosul trotuarelor și al aerului greu din cafenele. Este o carte despre căutarea identității, despre dreptul la viață, despre dreptul de a decide asupra propriului corp. Personajele au fost numite păsări de noapte și au ales să ia forma unor femei. În anii 50, în Paris viața de noapte se trăia intens, era mai colorată și mai interesantă decât existența diurnă. Prostituatele ieșeau pe trotuare, se atingeau lasciv de trecători sau se dezbrăcau încet, dincolo de vitrinele de sticlă ale cabinelor îmbrăcate în catifea. Un astfel de ecou al suprarealismului nu putea fi ignorat de o imaginație vie. Nu am fotografiat pe ascuns și nu am folosit bliztul, mi-am perfecționat fotografia de noapte și de interior, spune autorul.
Personajele sunt Cobra și Caprice
Gina și Nana, Place Blanche, 1963
Suzanne și Silvia
Jacky singur
sau cu Adele
Necunoscute
Necunoscuți
Camere de hotel și zâmbete complice
priviri serioase.
Extenuări
Recuperări
S-a întâmplat în Place Pigalle.
Povestea se numește Les Amies de Place Blanche și este istorisită de fotograful sudez Christer Strömholm (1918-2002)
cabina de probat ganduri 
citindu-ti blogul, acum, parca o intrezaresc in spatele cuvintelor pe acea ana de acum 14 – 15 ani… iar sentimentele pe care le trezeste amintirea acelei ane sunt greu de descris
Si Brassai a abordat acelaşi subiect, materializat prin ’33 sub forma unui album numit Paris de Nuit.
La Brassai e mai multă pudoare șicad mai multe accente pe artistic, cred. E o altă stare dar da, e același subiect prin alt obiectiv.
Alte vremuri, cred. E mult mai mare varietatea şi marea majoritate par instantanee furate, insa furate oarecum ştiinta celor fotografiaţi, uneori conştienţi de fotograf dar aparent nepăsători – ca şi cum ar fi un alt client absolut obisnuit dintr-un local. Brassai e mai absent, rareori ia parte la acţiune. La Strömholm multe cadre par regizate.
În definitiv nu ştiu de ce m-am apucat să vorbesc despre asta că nu ma prea atrage subiectul fotografiilor. Am trecut şi eu între staţiile Pigalle şi Anvers şi-a incercat probabil un peşte în costum alb cu broderii ce zâmbea pe sub mustaţă să-mi plaseze ceva. Zic probabil pentru că nu ştiu franceză şi n-am înţeles ce-a spus, însă după cum zâmbea complice, era destul de clar.
Nici eu nu știu de ce am vorbit despre asta…
…..place pigalle, place du tertre, montmartre, …parca si azi, cand treci pe-acolo se simte mirosul deșănțat al anilor 50-60:) dar fără nicio pudibonderie…anii aceia, păsările de noapte, poate chiar gina și nana, cafenelele puturoase populate de capete boeme dar cu minți sclipitoare…acolo au fost niște factori importanți în dezvoltarea și evoluția artei…
poate chiar gina și nana,, da 🙂
brrrr, una mai vulnerabilă decât alta!
:)) se poate spune și așa!
poi aşa, căci înţeleg că de când nu mai sunt domni, au delicateţea de a-i vizita la spital pe ăia cărora le rup picioarele sau le sparg capul din varii nemulţumiri financiare.
🙂 ) O mamă de bătaie se înscrie în sfera dantelată a gesturilor delicate și complexe. Vulnerabilitatea este deci trăită până la capăt și ca atare a fost exprimată, asumată, depășită. Agresivitatea poate fi o mască a fragilității.
Poate fi, dar e o masca de cacat :|.
Asta nu ănseamnă că nu există.
Nu, inseamna doar ca e alegerea cea mai proasta… pe care o facem adesea, inclusiv eu.
Pingback: Treceți și pe la ei (5) | Cronicile Ancuţei