Etichete

, , ,

Elena Caragiani

Elena Caragiani a fost prima femeie aviator a Romaniei. A indraznit sa ceara brevet de pilot intr-un secol in care acest drept apartinea, aproape in exclusivitate, barbatilor. A fost prima ziarista din lume care a scris „reportaje din avion”. S-a incumetat sa calareasca alaturi de barbati si sa-i intreaca. S-a aventurat in jungla africana, la vanatoare de tigrii si lei. Si-a iubit cu patima tara si s-a intors la ea de fiecare data, cu o dragoste ce nu s-a lasat intimidata de nedreptati si indiferenta birocratica –

Elena Caragiani, prima aviatoare a Romaniei, s-a nascut la 13 mai 1887, in Tecuci, la sfarsitul unui secoloptimist si visator, in care stiinta se afla deja pe drumul marilor descoperiri. Fiica a ilustrului doctor Alexandru Caragiani, Elena creste intr-o atmosfera insufletita de discutii intelectuale despre noile cuceriri ale epocii. Copil cu minte agera si imaginatie bogata, isi iscodeste tatal cu intrebari mature pentru varsta ei. In plimbarile de seara, purtate la pas domol in Gradina Publica, Elena era mai interesata sa stie de unde invata pasarile sa zboare si norii sa pluteasca, decat de bunatatile care o ispiteau la covrigaria cucoanei Hariclia, celebra in Tecuciul secolului XIX. Dar cel mai mult ii placea sa alerge pe dealuri pentru a inalta zmee colorate, pe care le elibera pentru a le urmari cum se ridica tot mai sus, in bataia vantului. La 16 ani, Elena Caragiani se deosebeste de prietenele sale educate la pension, care pictau, brodau si exersau expresii frantuzesti in conversatii spumoase. Adolescenta rebela, citeste cu pasiune carti si reviste despre indraznetele expeditii geografice, inceputurile automobilismului si abia nascuta lume a artei fotografice. In privirea ei, care exprima o deosebita forta interioara, se citeste deja decizia de a fi ea insasi o deschizatoare de drumuri, hotarata sa lupte cu prejudecatile vremii.
Cel mai mult o pasionau povestirile despre cuceritorii cerului si masinile lor zburatoare. Era eleva de liceu, cand ziarele din America au adus vestea care va schimba istoria omenirii: pe dunele batute de vant ale Carolinei de Nord, desprinzandu-se de sol, intr-un zbor care a durat mai putin de un minut, fratii Wright semnasera actul de nastere al aviatiei! Elena Caragiani traia plenar bucuria reusitei. Zborul de pe celalalt continent facea posibil un vis ce staruise pana atunci fara contur, visul de a pluti in inaltul vazduhului. Acum stia ca zborul este posibil si stia ca, intr-o zi, si ea va reusi sa zboare.
Trei ani mai tarziu, in 1906, presa romaneasca anunta o victorie rasunatoare: la Montesson, langa Paris, Traian Vuia a zburat pentru prima data, la bordul aparatului conceput de el, „Vuia I”. Un roman implinise visul batranului continent si demonstrase ca plutirea nu este straina firii omenesti. Prin izbanda lui Vuia, fascinatia pentru zbor dobandise, in sfarsit, aripi. „Vuia are meritul de a fi primul constructor si aviator roman… Vom vedea cine va fi prima aviatoare din tara noastra”, ii spune Elena mamei sale, care credea ca este vorba doar despre o toana adolescentina.

In galop catre cer

Elena Caragiani face primul pas pe drumul eliberarii de conventiile vremii, renunta la volanele grele ale crinolinei, pentru a imbraca costumul de calareata, exceland intr-un sport ce parea exclusiv al barbatilor. Silueta ei gratioasa, vointa de fier cu care reusea sa struneasca si cei mai naravasi armasari atrage atentia lumii mondene. Zvelta si mladioasa, ea calareste cu naturalete, sarind peste obstacole tot mai inalte, oferind privitorilor splendidul spectacol al feminitatii si libertatii ce nu cunoaste oprelisti. Elena atrage si fascineaza. Barbatii erau fermecati, femeile o admirau sau o invidiau, reporterii vremii consemnau uluiti record dupa record. Un articol din ziarul „Adevarul” descrie una dintre aparitiile Elenei la o cursa de cai, pe Hipodromul din Bucuresti: „Printre cei mai abili si temerari calareti ai nostri, putem urmari si o silueta feminina, trecand ca o randunica de-a lungul liniilor drepte, sarind sprinten si fara ezitare peste obstacolele cele mai rebarbative, starnind spaima si atragand admiratia cunoscatorilor, prin pornirea neinfranata de a sari stachetele cele mai inalte, de a incaleca si a dresa cei mai rebeli cai pur sange”.

Pasiunea pentru cai o apropie pe Elena de tinerii deschizatori de drumuri ai timpului. Profesorul ei de echitatie, locotenentul de cavalerie Mircea Zorileanu, descopera surprins ca atragatoarea sa eleva ii impartaseste si pasiunea pentru aviatie. Dupa cursele de antrenament, in linistea ce se lasa pe hipodrom si in compania tacuta a cailor, cei doi discutau despre masinariile alcatuite din lemn, panza si metal care se avantau in inaltul cerului, din ce in ce mai sus, din ce in ce mai departe. Inalt, plin de forta, cu trasaturi armonioase si o privire luminoasa, tanarul ofiter Zorileanu intruchipa curajul secolului abia nascut. Este atras imediat de tenacitatea si frumusetea Elenei, in care regaseste reprezentarea feminina a spiritului sau. Intalnirea lor s-ar fi putut transforma intr-o frumoasa poveste de dragoste, daca destinul nu ar fi avut cu totul alte planuri. Nu se vor casatori si nu vor avea copii, in schimb, vor fi impliniti intr-o pasiune comuna: zborul. El va fi primul pilot roman, ea prima femeie aviatoare. In toamna anului 1910 Zorileanu pleaca in Franta pentru a obtine brevetul de pilot.

Botezul aerului

In anul 1913, profitand de reforma invatamantului initiata de Spiru Haret, Elena Caragani isi ia licenta in drept. Devine astfel printre primele femei din Romania licentiata in stiinte juridice.
Dar daca i se putea ingadui sa calareasca armasari pur sange si a fost tolerata la cursurile unei facultati care nu era de „nasul unei fetiscane”, pasiunea pentru zbor era cu totul inacceptabila. Dar tanara avocata ramane indiferenta la barfele care se auzeau tot mai clar, ori de cate ori numele ei aparea intr-o conversatie de salon.
Desi pana atunci tolerase in tacere capriciile fetei si comentariile din ce in ce mai suparatoare ale „gurilor rele”, tatal Elenei, medicul Caragiani, considera ca este timpul sa isi impuna autoritatea de parinte. „Avionul nu mai este placerea de a urca in saua unui cal, ci nebunie curata, care te va duce nu prin spitale, ci de-a dreptul in mormant!”, ii spune aspru fiicei sale, care nu mai vorbea despre nimic altceva decat despre aviatie. Din fericire, Elena isi gaseste un puternic aliat in cumnatul sau, Andrei Popovici, viitor general de aviatie. Apreciat de superiori si iubit de subordonati, cu o gandire echilibrata si totodata indrazneata, Andrei Popovici aproba si incurajeaza pasiunea cumnatei sale, pe care o indragea protector. Impreuna cu prietenul sau Mircea Zorileanu, deja posesor al brevetului de pilot-aviator, ii ofera Elenei cel mai ravnit cadou: primul zbor. La bordul unui avion „Wright”, adus special in tara pentru scolarizarea pilotilor, ea asteapta cu inima stransa de emotii decolarea. Avionul se desprinde de la sol cu un huruit infundat, prietenos. Pare un fluture urias, dar imblanzit, gata sa-i imprumute aripile sale mari si sa o ridice in inaltul senin al cerului. Imaginatia lucreaza rapid sub influenta senzatiilor noi, ochii cunosc culori si efecte de lumini fermecatoare. De sus, Bucurestiul pare un oras de jucarie.
Elena Caragiani primise „botezul aerului”. De acum inainte stie ca nu va mai putea traialtfel decat prin zbor, descoperise propria ratiune de a fi.

Vestea ca frumoasa Caragiani s-a inscris la Scoala de pilotaj a „Ligii Nationale Aeriene” de la Baneasa, fondata de printul Valentin Bibescu, a socat lumea mondena bucuresteana. In presa, noua „isprava” a Elenei Caragiani era considerata un capriciu menit sa-i aduca un plus de popularitate. Ceea ce este catalogat de ziarele vremii drept „extravaganta neobrazata a unei femei care incearca sa isi aroge drepturi masculine” este, pentru Elena Caragiani, intaiul pas in aviatie. A urmat constiincioasa lectiile de zbor, avandu-i ca instructori pe capitanul Constantin Fotescu si pe Mircea Zorileanu. S-a antrenat cu perseverenta si constiinciozitate, la mansa masinilor zburatoare „Bleriot”, „Farman” si „Wright” pe care, in timp, a invatat sa le stapaneasca la fel de bine ca si instructorii ei. Avea privirea agera, hotararea si reflexele unui aviator innascut, calitati rare chiar si pentru un barbat. Odata scoala terminata, urma sa primeasca actul legal care sa-i ateste aptitudinile si munca asidua. Brevetul de pilot insa intarzia sa ii fie incredintat, autoritatile romane demonstrand o inexplicabila gandire retrograda. Elena Caragiani era o femeie, iar femeile nu aveau ce cauta in aviatie. Cererile ei sunt refuzate sistematic de autoritati.
In aceasta situatie, Elena hotaraste sa urmeze sfatul instructorilor sai si sa plece in Franta, pentru a obtine acolo atestatul de pilot. Urmeaza lungi discutii cu familia, care face tot posibilul sa o determine sa se razgandeasca. Dar nici argumentele rostite pe un ton autoritar de doctorul Caragiani, dezamagit ca fiica sa nu isi gaseste „rostul de femeie”, nici rugamintile mamei, care se temea de pericolele acestei pasiuni riscante, nu o fac sa dea inapoi. In toamna anului 1913, Elena Caragiani isi vinde zestrea si pleaca in Franta, pentru a-si implini visul.

Primul brevet pentru o romanca

In Franta, unde prima femeie aviator, Elise Deroche, fusese brevetata inca din 1910, prezenta romancei a fost intampinata cu simpatie. S-a inscris la Scoala civila de aviatie a celebrului Roger Sommer, care functiona la Mourmelon le Grand. Era aceeasi scoala pe care o urmase si Mircea Zorileanu.
La finalul lectiilor, sustine un examen pe un avion cu dubla comanda, iar precizia cu care piloteaza il uimeste si pe profesorul instructor. Dupa o asteptare de cateva luni, obtine brevetul international de pilot-aviator nr. 159, din 22 ianuarie 1914. O saptamana mai tarziu, Federatia Aeronautica Internationala, cel mai inalt for de conducere al aviatiei civile, consemneaza in registrele oficiale emiterea unui brevet de pilot si a insignei aferente acestuia pe numele Elena Caragiani, originara din Romania.

Ea devine astfel prima romanca aviatoare si se numara printre primele zece femei pilot din lume. Fotografiile din vremea aceea ne-o infatiseaza ca pe o tanara delicata, dar cu buze hotarate si ochii luminati de trairea zborului. La 27 de ani, poate spune ca a fost printre primele femei care au indraznit sa calareasca in galopul salbatic al cailor, sa paseasca alaturi de barbati in aula Facultatii de Drept si, mai ales, sa se inalte singura deasupra norilor, stapana pe comanda avionului si pe destinul ei. Se intoarce fericita in Romania, cu speranta ca va fi angajata ca pilot roman. Din pacate, nici brevetul international, nici calificativele superlative din Franta nu sunt argumente pentru intrarea ei in aviatia romana. Pretutindeni se lovea de aceeasi atitudine inflexibila si opaca, primind in mod frecvent acelasi raspuns, care o trimitea indaratul unui birou prafuit: „Dumneata esti licentiata in drept, treci intr-o institutie administrativa, unde vei putea sa dovedesti ca esti o impiegata constiincioasa”.
Odata cu angrenarea Romaniei in razboiul balcanic, Elena Caragiani face demersuri pentru a fi admisa in corpul zburatorilor. In cererile sale mentiona ca, daca nu poate functiona ca pilot, ar putea sa fie admisa cel putin ca observator aerian sau curier. Insa razboiul nu a schimbat cu nimic mentalitatile, iar cererile ei insistente au fost si de data aceasta respinse.
Dezamagita si indignata, se intoarce la Paris si se angajeaza la un important cotidian francez. Imbina munca de reporter cu pasiunea pentru zbor si, in deplasarile la distante mari, foloseste avionul. Conducatorii consortiului de presa au considerat ca abilitatile aviatice ale Elenei reprezinta un avantaj inedit si au hotarat sa o angajeze in functia de corespondent de razboi. Astfel, Elena Caragiani se bucura de o premiera mondiala: este primul corespondent de razboi din lume, care scrie „reportaje din avion”. Traieste intens fiecare moment al decolarii, fiecare misiune care o poarta spre locuri si oameni noi, ale caror povesti le istoriseste in reportaje vii, pline de culoare. „Cea mai buna modalitate de a vedea o tara este sa o privesti prin ochii unei pasari”, declara deja celebra ziarista-pilot.
Este iubita de cititori si devine ea insasi subiect de presa. Ziarele vremii descriu calatoriile ei in afara continentului si actiunile neobisnuite la care participa. Cotidianul american „New York Times” relateaza ca aviatoarea romanca a participat la o partida de vanatoare in jungla africana, unde a reusit sa impuste un tigru din a carui blana si-a comandat o haina eleganta. Publicatia trece in revista recordurile vanatoresti ale aviatoarei, care a ucis singura un elefant primejdios si a manuit cu indemanare harponul la vanatoarea de balene. Elena Caragiani este un personaj celebru, care cucereste publicul prin carisma si spontaneitate.
Avand un spirit de aventura puternic, recurge la cele mai copilaroase metode de a-si alege traseele aviatice. Astfel, pusa in situatia de a decide intre o expeditie de vanatoare in Congo si survolarea oceanului alaturi de pilotii americani, da cu banul pentru a se hotari. Cap pentru America, pajura pentru Africa. Si soarta decide: va pleca in America.
La 26 februarie 1914, lista pasagerilor de pe transoceanicul „Olympic” mentioneaza prezenta la bord a pasagerei Helene Caragiani, imbarcata din portul Cherbourg, Franta, cu destinatia New York. Prezenta ei nu este ignorata de ziaristi, care asteapta sosirea romancei pe coasta de est a Americii. La coborarea din vapor, Elena Caragiani declara ca vrea sa le propuna aviatorilor americani organizarea unei curse aeriene peste
Atlantic. „Daca barbatii vor astepta prea mult timp, se va gasi o femeie care sa le-o ia
inainte”, declara ea pentru publicatia „Middle Town Daily
Pentru orice eventualitate, si-a adus si avionul propriu, un Bleriot monoplan, cu care se va antrena imediat ce-l va asambla. Initiativa este cu atat mai indrazneata, cu cat temperaturile lunii februarie sunt foarte scazute, iar la altitudini mari exista conditii de inghet. Dar frigul nu este o piedica pentru curajoasa romanca.
Desi era intr-o tara care ii recunostea si recompensa meritele, refuzul Romaniei ii rasuna inca dureros in suflet. Trimite in tara scrisori pline de optimism, zugravind in culori vesele o existenta senina, cu zile de munca obositoare, dar implinite. Este doar o aparenta menita sa ridice moralul familiei, dar, in realitate, Elena se simte singura si trista. Altcineva s-ar fi multumit cu victoriile de pana atunci, dar pentru Elena Caragiani, acest compromis nu exista, ea trebuie sa mearga mai departe. Inainte de orice, s-a nascut pentru pionierat si va inainta ca o exploratoare solitara, lasand in urma ei drapelul Romaniei, o tara pentru care ea, deocamdata, nu exista.

Infirmiera in transee

In vara lui 1916, dupa ce Romania intra in razboi, nu mai poate ramane departe de patrie. Gandul la grelele incercari prin care trec romanii si speranta ca poate fi de folos o determina sa revina in tara. Strabate o distanta de cateva mii de kilometri pentru a solicita, din nou, sa fie primita in randurile aviatiei romane. Desi la vremea aceea nu existau prea multi piloti in aviatia militara, si pe front nu actionau decat 26 de avioane romanesti, autoritatile ii refuza din nou serviciile. Nici de data aceasta Elena Caragiani nu a cedat si a inaintat Ministerului de Razboi cererea de a actiona in zona frontului, pentru a transporta pe calea aerului medicamente la spitalele de campanie. In cele din urma, autoritatile aproba activitatea ei in corpul sanitar, dar nu ca aviator, ci ca simpla infirmiera pentru „Crucea Rosie”, la un spital de campanie infiintat la Iasi.

Bucurestiul fusese bombardat de zeppelinele nemtesti, spitalele evacuate si ranitii transportati in diferite orase din nordul Moldovei. Timp de aproape un an, se dedica ingrijirii ranitilor. Aici se imprieteneste cu celebra actrita Maria Ventura, careia ii va transmite o parte din pasiunea sa pentru aviatie. Elena Caragiani dovedeste acelasi curaj eroic, mergand cu ambulanta pana in apropierea zonei de conflict, pentru a salva ranitii din transeele de pe malurile Neajlovului si Argesului. Infrunta lipsurile, frigul si moartea, depasind adeseori liniile in care echipele „Crucii Rosii” puteau sa actioneze. Sfideaza artileria inamica, trece prin ploaia de schije si obuze in cautarea celor care aveau nevoie de ajutor. Afland vestea ca orasul ei natal duce o acuta lipsa de personal medical, Elena se intoarce in casa parinteasca de la Tecuci. Aici infiinteaza un punct de prim-ajutor, continuandu-si munca de infirmiera. In 1917, in timpul luptelor de la Marasesti, sora Elena, dupa cum o strigau ranitii, a salvat sute de vieti. Sfarsitul razboiului ii aduce recunostinta statului roman, care o decoreaza pentru actele ei de curaj si pentru contributia postbelica la refacerea Romaniei. Dar Elena Caragiani nu isi doreste aceasta glorie, ea vrea ca tara sa ii recunoasca brevetul de pilot. Din dorinta de a demonstra ca Romania trebuie sa se mandreasca cu aviatoarele sale, se incumeta sa faca un raid pe ruta Craiova-Tecuci, un zbor curajos pentru acea vreme. A fost ultima oara cand avionul Elenei Caragiani s-a ridicat in vazduhul patriei, peste unduirile dealurilor si neclintirea tacuta a muntilor. Statul Roman ii intorsese spatele, dar cerul Romaniei o recunostea si o primea cu bratele deschise. Obosita de constantele refuzuri din partea autoritatilor romane, se hotaraste a treia oara sa plece in Franta, pentru a-si relua cariera de reporter. Aici se casatoreste cu avocatul Virgil Stoenescu si se stabilesc la Paris.

Epilog

Intre anii 1917-1928, reportajele aeriene care ii poarta semnatura vin din cele mai neasteptate tari ale Africii si Americii de Sud. Departe de tara, Elena Caragiani resimte oboseala si amarul anilor de zbucium, in care a infruntat suferinta respingerilor si apoi chipul crud al razboiului. Se imbolnaveste de tuberculoza, boala neiertatoare la vremea aceea, si revine in tara pentru a-si gasi, in sfarsit, linistea.
Dintre toate marile ei iubiri, cea pentru Romania ii lasa inca o umbra amara in suflet. Cu un gest pornit dintr-o ultima revolta, decide sa nu lase in urma ei nici o marturie, nici o dovada a complicatului sau destin si distruge toate insemnarile pe care le adunase de-a lungul vietii. Povestea ei se sfarseste in martie 1929, intr-o cripta din cimitirul Bellu, cu ultimele cuvinte scrise tremurat pe panglicile unei coroane lasate pe mormant de camarazii alaturi de care a zburat aripa la aripa…

Anunțuri