Etichete

, , , , , , , , , , ,

Ploua de când intrase în peşteră. Mai întâi fusese o furtună cruntă, care se repezise cu furie asupra pădurii, pe urmă, parcă cerul se îndrăgostise de pământ şi nu se mai sătura să-l mângâie, cu picături mărunte. Nu ştia cât trecuse de când era acolo, un timp fluid, nedomesticit în strânsoarea minutelor, un timp care putea fi, la fel de bine, un an sau zece, deşi se îndoia că o ploaie poate dura atât. Şi totuşi, jos, la poalele muntelui, locul din care plecase fusese acoperit de ape, oamenii îşi construiseră o altă aşezare, mai sus, dar şi acolo trăiau sub ameninţarea potopului. Seara vedea dare albe de fum brăzdând cerul amurgului. Îşi imagina conversaţiile mărunte purtate pe ton scăzut de familiile adunate la cină şi atunci şingurătatea se strângea în jurul lui ca un veşmânt de frig pe care îl îndepărta scuturându-şi umerii. Ştia că nu se va întoarce prea curând printre oamenii aceia plictisiţi de monotonia ploii şi a poveştilor vechi pe care le reinventau din lipsa altor întâmplări.

Hotărâse să rămână între pereţii alunecoşi şi reci ai peşterii, să se zidească în el bucată cu bucată până când va deveni la fel de puternic ca şi piatra, la fel de nesfârşit ca ploaia.

A început prin a trece dincolo de suportabil: a răbdat de foame pana când a simţit că  alunecă într-un hău negru, ca o spirală a morţii;  a urmat setea, care l-a ars pe dinăuntru şi de atunci şi-a pierdut obişnuinţa de a mai vorbi; şi-a biciuit nervii să rămână treaz până a ajuns la  o luciditate ascuţită care părea că taie umbrele lucrurilor dezvelindu-le ascunzişurile tainice; a învăţat să doarmă pe cărbuni aprinşi, a răbdat frigul şi toate durerile pe care  şi le putea închipui.Urca îndârjit această scară a suferinţelor, pe care o înălţase folosindu-se de propriul lui trup, întrebându-se, după fiecare treaptă, dacă s-a apropiat, măcar puţin, de ceea ce trebuia să devină: un om ai cărui ochi să poată privi în ochii albaştri ai unicornului. Dar, în ochii acestei creaturi, ivite dintr-o prăpastie a timpului, nu te puteai uita altfel decât cu sufletul, pe care riscai să-l pierzi dacă păstrai în el umbra vreunui gând ascuns, un crâmpei de teamă sau de slăbiciune.

 

Ploaia îi amintea că unicornul este supărat pe oameni, că stă departe de ei de mii de ani, de când Noe, un moşneag  cam surd şi arţăgos, a refuzat să-l primească în Arcă. Inorogul era un animal pretenţios, pe care ar fi trebuit să-l îngrijească mereu.

„Nu e de mâncat, pentru ca are carnea amăruie, nu e de pus în jug şi nici de legat la căruţă deoarece are prostul obicei să se ridice în aer, aşa, pe neaşteptate, şi să te lase în drum, prin urmare nu foloseşte nimănui”, a înjghebat, în pripă, Noe raţionamentul prin care justifica pieirea unicornului şi a ridicat grăbit ancora. Părăsit, uriaşul animal a început să urce munţii iar, când a fost ajuns din urma de ape, şi-a găsit sălaş pe cer. Umbra lui a rămas încrustată în văzduhul întunecat al nopţii, străjuită de 146 de stele, al căror drum  taie Calea Lactee.

Da, ştia că umbra inorogului se afla pe cer, dar probabil acestei făpturi ciudate i se face câteodată dor să păşească pe  pământ, altfel nu ar fi întâlnit-o în zorii acelei dimineţi în care duhurile pădurii îi încurcaseră cărările şi până la urmă adormise pe un pat de frunze. Când s-a trezit, o ceaţă lăptoasă acoperea lumina lunii şi, la câţiva paşi depărtare, a putut desluşi silueta indecisă a unui animal în care se amestecau forţa unui taur şi graţia unui cerb.  La început a crezut că este o alcătuire de ceaţă şi de vânt însă, un sunet care aducea cu nechezatul de cal i-a împrăştiat îndoielile. A încercat să se apropie dar inorogul l-a împietrit cu o privire albastră,  care parcă i-a rupt sufletul în bucăţi.

Crezâdu-l sfâşiat de fiare, oamenii au început să-l caute prin pădure şi l-au găsit nemişcat, privind locul gol unde stătuse, nu mai mult de o fracţiune de secundă, inorogul.

L-au ascultat cu uimire şi l-au crezut doar pe jumătate. Legendele spuneau ca ultimul unicorn fusese văzut pe pământ în urmă cu o mie de ani şi nu se arătase decât  celor care, mai apoi, deveniseră sfinţi. Trebuia să ai sufletul foarte curat ca să poţi privi în ochii inorogului şi să rămâi apoi cu mintea întreagă. De aceea, cei mai mulţi l-au crezut nebun când au văzut că se pregăteşte să plece în căutarea unei fiinţe care nu mai fusese văzută decât cu ochii închipuirii.

Cu toate acestea, zvonul s-a împrăştiat repede şi  un rege dintr-o ţară îndepărtată i-a oferit o caravană încărcată cu aur daca îi va aduce cornul inorogului. Desigur, propunerea nu era de luat în seamă pentru că, ce nerod ar îndrăzni să intre în luptă cu acest animal pe care nici zeii nu-l domesticiseră încă?

Lui, numai gândul de a pune în primejdie unicornului ii dădea fiori. Privirea inorogului a trezit în el o imensă şi neînţeleasă nostalgie care nu încăpea în gândurile ce pot fi rostite. Sentimentul avea atâta forţă încât nici nu se mai întreba dacă inorogul există sau nu. Ar fi putut fi, desigur, doar o închipuire, dar avea mai multă putere decât toţi oamenii  vii şi toate întâmplările lor la un loc. Îi plăcea să ştie că acea fiinţă există şi, din când în când, măsoară cu albastrul privirii lumea.

Dar, uneori, îndoiala era mai puternică şi se gândea ca poate înnebunise de-a binelea, pentru că nu mai avea linişte din noaptea aceea. Parcă năluca albă a unicornului traversase deşerturile memoriei  numai pentru a-i fura lui liniştea şi ajunsese să se teamă de schimbarea, definitivă şi misterioasă, care se petrecuse în el. Avea certitudinea, de nimic dovedită, că soarta lui depinde de reîntâlnirea cu privirea albastră a unicornului, care-i transmisese, că într-o vrajă, tristeţea celor o mie de ani petrecuţi în tăcerea absolută a cerului. Poate doar propriul său sfârşit i-ar fi ucis în gând privirea inorogului dar, chiar şi după moarte, ar fi găsit o cale prin care să-şi îndrepte sufletul spre albastrul, ascuţit ca un ţipăt, din ochii acelui animal dispărut. De aceea a făcut tot ce stătea în puterea unui om pentru a-l reîntâlni. A rătăcit prin vai neguroase, prin spaţii de timp rezervate uitării, prin labirintul deznădejdilor. A traversat un pustiu galben, unde ecoul repeta gândurile şi teama stârnea miraje pline de prevestiri înfricoşătoare.

Când era să înnebunească de disperare la gândul că inorogul s-a refugiat definitiv în pustiul nopţii, a intrat într-un oraş cu oameni cenuşii care zâmbeau tot timpul, fără să râdă niciodată. Acolo, într-o mânăstire  cuibărită la poalele unui munte, un călugăr, care tocmai ieşise dintr-un lung post al tăcerii, s-a hotărât să-i vorbească:

– Ceea ce cauţi, puterea de a vedea arătarea acea fără vârstă, care a mai  ucis şi alţi oameni, vrăjiţi tot aşa, într-o clipită, se află acolo, în lăuntrul tău. Ai purtat-o mereu cu tine în timp de cutreierai lumea dar a trebuit sa vii până aici ca să afli asta.

 

În chilia din lemn uscat se lăsase o tăcere de pâcla iar cuvintele călugărului ajungeau cu întârziere la el. După ce străbătuse aproape trei sferturi din lumea umblată de oameni şi spaţii nemăsurate din tărâmul stăpânit de sălbăticie şi de fiare, nenumite încă, iată,  un monah, care părea mai bâtlan decât timpul, ii spunea că toată risipirea asta fusese în zadar.

– Ca să descoperi în tine puterea asta trebuie, mai întâi să devii ceea ce eşti, trebuie să dai la o parte tot ceea ce  nu-ţi aparţine, urmele celorlalţi oameni pe care i-ai purtat în suflet. Abia pe urma vei vedea dacă eşti potrivit pentru a privi inorogul…

– De unde am să ştiu sigur asta?

– Fiecare om poartă pe umăr un înger. Să nu crezi că există om care să nu aibă lângă tâmplă un înger păzitor, numai că cei mai mulţi îngeri sunt trişti şi palizi, dezarmaţi de neputinţa pe care nici ei nu o pot suporta. Atunci când se va întâmpla să vezi ca îngerul tău zâmbeşte, vei şti cu siguranţă. Vei şti fără să-ţi spună nimeni…

Repeta cuvintele călugărului ca pe un descântec care îl ajuta să urce muntele. Cerul l-a aşteptat răbdător, până a descoperit peştera, ascunsă ca un buzunar în mantia de  piatra a muntelui, pe urmă a început ploaia, aceeaşi ploaie pe care o privea acum, când se pregătea să  întâlnescă inorogul.

În dimineaţa aceea visase că îngerul îi zâmbise şi-i făcuse semn să plece spre verdele ud al pădurii. Deasupra pământului plutea o ceaţă groasă, în care mişcările rămâneau imprimate, alcătuind un tunel straniu, în formă de om.  S-a oprit când a văzut cum ceaţa este ruptă de o lumina care se apropia şi se îndepărta, parcă îndemnându-l să  o urmeze. Curând a desluşit silueta puternică a inorogului luminată de cornul care strălucea ca o spirală de oţel. Din cauza luminii nu-i putea întâlni privirea şi, pe măsură ce îl urma în hăţişul umed al pădurii, vedea cum unicornul se transformă într-un amestec de umbre şi de lumină albastră care lua pe rând forma unui cal, a unui cerb cu un singur corn, a unui taur zvelt sau a unui animal nemaivăzut.

 

Nu mai simţea biciul ascuţit cu care crengile copacilor îi sfâşiau pielea şi nu ştia dacă era încălzit de sângele scurs  din răni sau de bucuria de a urma acea creatură pe care nu o văzuse niciodată pe de-a întregul. Alerga haotic, se izbea de copaci, aluneca pe pârtia ierburilor ude, se încurca în liane, dar nu-şi dezlipea privirea de steaua cornului care parcă alesese să plutească fără oprire, spre nicăieri. Corpul i se transformase într-o maşină în plină mişcare şi, era convins că, dacă o mână sau un picior ar fi refuzat să îl asculte le-ar fi smuls fără şovăială, fără ca măcar să-şi desprindă privirea de la umbra străvezie a inorogului.

S-au oprit într-o poiană, desprinsă pe neaşteptate din îmbrăţişarea strânsa a copacilor. Ceaţa se transformase într-o perdea umedă care îi încetinea mişcările şi nu mai vedea nimic an jur. Nimic, nici dâra luminoasă lăsată de cornul inorogului, nici urmele corpului lui ciudat, imprimat în aburii grei care, sfidând gravitaţia, se ridicau din adâncul pământului, nimic… Abia atunci s-a lăsat copleşit de durere, dar numai o secundă pentru ca altceva, mult mai puternic, i-a întunecat mintea: gândul că pierduse şi ultima  şansă de a reîntâlni privirea aceea dintr-o alta lume. Şi-a adus brusc aminte că nu este decât un om şi a început să râdă, un râs dement, care a străbătut pădurea ca un pumnal, îngrozind fiarele adormite în scorburi de ceaţă. Poate strigătul lui înfiorător, poate doar întâmplarea sau, pur şi simplu, curiozitatea de a vedea cum un om îşi pierde minţile, l-a adus pe inorog  înapoi. Când a văzut unicornul plutind peste valurile de ceaţă s-a repezit spre el fără să-şi dea seama că nu mai călca pe iarba umedă, nici pe rădăcinile copacilor, că, de fapt, se arunca în gol, în cea mai adâncă tainiţă a muntelui.

A simţit cum alunecă de pe înălţimea unui turn într-un hău fără fund şi, într-o ultimă străfulgerare de luciditate, şi-a dat seama că la capătul acelei căderi îl aşteaptă moartea, că moare fără a regăsi privirea albastră a inorogului şi că nu mai poate face nimic.

Când ceaţa a fost înghiţită de văzduh şi oamenii au început să-şi reia viaţa, pusă în paranteză de monotonia ploii, o bătrână vrăjitoare, care aduna ierburi s-a întors îngrozită din pădure şi le-a spus tuturor că în adâncul prăpastiei a văzut umbra unui mort. Dar nu asta o speriase ci semnul pe care îl desluşise, deşi avea privirea slăbită de vârstă iar hăul era adânc de nu i se vedea capătul. În palma ştangă a mortului strălucea, ca o dâră de lumină, linia vieţii, tăiată, încă de la început, de gheara unei creaturi nemaivăzute. Şi această arătare o  umpluse de spaimă, pentru că, sfidând semnul, omul care pierise în prăpastie era îngrozitor de bătrân, mai bătrân chiar decât ea.