Etichete

, , , , , , , ,

Gerod trăia în Pădurea de Argint de când se ştia. Locuia în ciuperca uriașă, pe care soţia sa, Helma o transformase într-un adevărat cămin. Podelele de argint străluceau ca nişte oglinzi, aşternuturile, din frunze subţiri de argint, erau netezite peste patul cioplit dintr-o coajă de nucă, iar pe masă se aflau felurite bunătăţi pe care Helma le pregătea, combinând după reţete secrete ierburile şi rădăcinile pe care el le căuta toată ziua prin Pădurea de argint. Gerod era fericit, sau ar fi trebuit să fie fericit pentru că avea tot ce îşi poate dori un pitic.
Vecinii îl acceptau şi chiar îl îndrăgeau pe piticul acesta calm şi prietenos, care avea întotdeauna la îndemână o vorbă hazlie sau un zâmbet împăciuitor. Nimeni nu se întreba dacă Gerod era doar un pitic cu barbă de argint sau un spiriduş. Dacă ar fi fost spiriduş, ar fi avut tot felul de puteri misterioase, ar fi ştiut pe dinafară farmece şi vrăji, dar piticul nu ştia decât poveştile cu care, în zilele ploioase, îi ţinea de urât soţiei lui. În plus, spiriduşii se află în slujba unei zâne, iar Gerod nu manifestase niciodată vreo slăbiciune deosebită pentru Zâna Pădurii de Argint. Nu avea urechile ascuţite, nu ştia să zboare şi, oricât de mult s-ar fi grăbit, nu dispărea pe neaşteptate lăsând în urmă un nor de praf alb. De aceea Gerod trecea drept un pitic obişnuit, printre atâţia alţii care trăiesc în toate pădurile vrăjite din lume.

Totuşi, primele suspiciuni cu privire la identitatea lui Gerod au apărut când piticul a început să manifeste faţă de Lună o atracţie evidentă dar inexplicabilă.
Prima care şi-a dat seama a fost Broasca cu carapace de argint. Într-o noapte l-a găsit pe marginea lacului, privind spre luciul apei în care discul lunii se oglindea aproape perfect.
– Este atât de frumoasă, i-a spus Gerod, fără să-i răspundă la salut. O privesc de când s-a înserat şi devine din ce în ce mai frumoasă. Atât de calmă şi de caldă…. Mă întreb dacă i-aş vorbi …
– Nu e decât Luna Gerod, i-a răspuns cu întelepciune broasca. Ea nu face parte din lumea noastră, nu cred că te-ar înţelege…Mai ales că este aşa departe, nici chiar vântul, oricât de sus ar zbura nu va ajunge în preajma ei.
– E aici, şopti Gerod arătându-i din priviri luciul lacului, nu trebuie să zbori pînă la capătul cerului, e de ajuns s-o priveşti cu atenţie, vei vedea că, după ceva timp, te va privi şi ea. În seara asta este puţin abătută, tocmai am văzut-o alintând creştetele făpturilor adormite sub apă. Dar câteodată zâmbeşte atât de blând!
Ţestoasa era complet derutată, nu-l mai auzise niciodată pe Gerod vorbind aşa. În cei 500 de ani de când trăia în Pădurea de Argint nu cunoscuse nici un pitic care să aibă o pasiune atât de stranie. Dar ţinea la Gerod şi s-a gândit că ar fi mai bine să-l tempereze puţin:
– Ceea ce vezi aici aproape nu e decât oglindirea Lunii, Luna cea adevărată e sus, pe cer, şi niciodată nu a zâmbit nimănui, nici măcar vreunei stele, cu atât mai puţin unui pitic, fie el şi din Pădurea de Argint. În plus, umbra Lunii se vede aşa numai din locul în care stai tu, de aici, din dreptul meu, nu este decât o dâră de lumină pe luciul lacului. Întoarce-te în scorbură, piticii hoinăresc în timpul zilei, nu bântuie noaptea ca bufniţele şi liliecii.
– Şi ca spiriduşiii, a murmurat Gerod în timp ce se îndrepta spre casă.

Au mai fost, desigur, şi alte semne pe care locuitorii Pădurii de Argint şi le-au amintit mult mai târziu, când, puse cap la cap nu mai aveau nici o valoare deoarece povestea piticului era deja scrisă. Cu toate acestea au ajuns cu părere de rău la concluzia că: Inorogul ar fi fi fost în măsură să-i avertizeze, dar el trecea destul de rar pe cărările Pădurii, era tot timpul grăbit şi nimeni nu găsise răgazul să-l întrebe despre Gerod; bufniţa ştia în mod sigur mai mult decât lăsa să se înţeleagă pe înserat când, trecând pe deasupra ciupercii în care locuia Gerod, îl saluta cu gravitate urându-i un somn cât mai odihnitor; veveriţa ar fi putut să fie mai atentă la fizionomia piticului pe care îl vedea în fiecare zi, iar Helma… Oricum, erau şi alţii care observaseră schimbările prin care trecea Gerod dar nimeni nu se putea gândi la el altfel decât la un pitic cu favoriţi de argint şi un nas mare, borcănat.

Timpul şi-a petrecut nepăsător degetele prin pletele copacilor lăsând să mai cadă încă un inel peste trunchiurile lor de argint. Viaţa făpturilor din Pădure îşi urma cursul pe potecile de argint, indiferentă la ce se petrecea în sufletul piticului. Poate doar Ciuperca Uriașă ar fi putut spune că Gerod este îngrozitor de trist şi deseori somnul îi este bântuit de vise stranii al căror abur se ridică din scorbură şi porneşte în căutarea Lunii, risipindu-se până la urmă în cristalul stelelor. Dar, cum ciupercile vorbesc foarte greu şi trec zile întregi până când reuşesc să articuleze un cuvânt, Ciuperca Uriașă a preferat să-şi păstreze energia pentru apropiatul sfat a bureților din luminişul Pădurii de Argint. Ca atare, nu a fost deloc surprinsă în dimineaţa aceea, când l-a descoperit pe Gerod stând nemişcat la capătul cărării, chinuit de sentimentul supărător că îi lipseşte ceva fără să ştie precis ce, ferm convins că hainele de pitic, ligheanul de argint în care Helma aduna roua pentru spălat, scorbura şi chiar Pădurea de Argint sunt prea strâmte pentru el. A pornit nehotărât pe cărările întortocheate aşteptând ca ziua abia ivită să-i şteargă amăraciunea din suflet. S-a oprit numai când o familie de ratoni era gata-gata să dea peste el şi a încremenit de uimire auzind cum mama îşi ceartă puii:
– V-am spus să fiţi atenţi la spiriduşi! Îi recunoaşteţi după sprâncene! E drept că nu prea au obiceiul să umble ziua, dar gândiţi-vă ce s-ar fi întîmplat dacă l-aţi fi deranjat, v-ar fi prefăcut în lilieci sau în cine ştie ce creaturi înspăimântătoare.
Gerod a rămas în mijlocul cărării pipăindu-şi sprâncenele. Într-adevăr crescuseră cam mult în ultima vreme, dar asta nu însemna că era un spiriduş. Şi totuşi… De ce se simţea atât de ciudat? De ce nu-şi mai găsea locul în pădure? De ce se gândea întruna la Lună?

S-a trântit disperat la umbra unui fir de iarbă gândindu-se ce ar însemna vestea asta pentru Helma, pentru toţi prietenii lui. Cum să le spună că el, Gerod, nu era ceea ce credeau toţi că este, un pitic jovial cu barbă de argint şi ochi de chihlimbar, ci un spiriduş care umblă noaptea nu se ştie pe unde ticluind tot felul de matrapazlâcuri. Nerezistând ispitei de a-şi termina gândul, Gerod a zâmbit în barbă. Da, dar spiriduşii au puteri înspăimântătoare, dispar fără urmă sau apar pe neaşteptate, pot călători pâna la sfârşitul timpului sau până la capătul lumii şi…, aici ochii piticului se aprinseseră deja de un dor care nu mai încăpea sub pălăria lui din argint, şi, mai ales, pot zbura până la Lună! Gerod oftă necăjit, dacă ar fi fost într-adevăr un spiriduş, cine l-ar fi putut ajuta să-şi descopere puterile şi să le înţeleagă? La urma urmei, cine l-ar accepta?

Era speriat, în toată viaţa lui de pitic nu mai cunoscuse aşa o teamă care să-l strângă în el însuşi, să-l transforme într-un ghem de frică în jurul căruia Pădurea de Argint se ridica ameninţătoare, furioasă că fusese înşelată de una dintre vieţuitoarele pe care le adăpostea.

A stat acolo, cu sufletul făcut ţăndări, cu oasele aproape dizolvate de atâta tremurat, până când noaptea a căzut peste el cu toată greutatea stelelor şi prin Pădure s-a răspândit o mireasmă dulce de gardenii. Brusc, şi-a amintit că uitase să ducă acasă rădăcinile pentru cină aşa că s-a scuturat de praf şi s-a străduit să uite toate întrebările. Dar, surprinzător, toate cărările, pe care de altfel le-ar fi putut urma şi cu ochii închişi, duceau într-un singur punct, de parcă ar fi ţesut o conspiraţie halucinantă care să-l îndepărteze de casă. Fără să-şi dea seama cum, a ajuns pe malul lacului, fără să ştie ce trebuie să facă, întrebându-se dacă visează sau este treaz. Dar abia îşi dusese întrebarea până la capăt când un suflu de mister atinse obrazul lunii.
Şi, deodată, inima lui de pitic a început să bată mai tare. Ştia cine îl va ajuta! Luna îl va ajuta să înţeleagă dacă este cu adevărat spiriduş sau doar un pitic zăpăcit de zvonuri şi de aparenţe. Privea ca hipnotizat Luna oglindită în luciul lacului şi i se părea că şi ea îl priveşte, strălucind straniu, ca o chemare
– Spune-mi adevărul! strigă Gerod, privind mai întâi spre cer, apoi spre lacul de argint. Sunt sau nu un spiriduş? Şi dacă sunt, ai să mă ajuţi să mă înteleg? Ai să vrei să stai de vorbă cu mine ca să nu înnebunesc singur ? Sau ai să fugi aşa cum vor face ceilalţi: Helma, Ţestoasa, Iepurele, Veveriţa? Ratonii deja se tem de mine… Tu ai să fii mereu aici, nu-i aşa?

A strigat până a răguşit şi a simţit că-l părăsesc puterile. Pe cer luna rămânea nemişcată, discutând indiferentă cu stelele. Doar cea de pe luciul apei începuse să se mişte şi, râzând, Gerod s-a repezit s-o prindă în braţe. Apele de argint l-au primit cu un oftat, lacul întreg s-a cutremurat şi a început să plângă mai întâi înăbuşit, apoi cu vaiete care sfâşiau văzduhul. Pădurea de Argint încremenise, nu se mai auzea nici un clinchet de frunze, nici un geamăt, de parcă făpturilor le-ar fi încremenit viaţa în coşul pieptului. Când Helma a auzit vaietul lacului, Gerod era deja pe cer împreună cu Luna.
Locuitorii Pădurii de argint îl pot vedea, în nopţile cu Crai Nou, cum stă relaxat pe cornul Lunii ascultând sau povestind tot felul de întâmplări, hazlii, cu siguranţă, pentru că amândoi râd din tot sufletul

Anunțuri