Etichete

, , , , ,

* Nemaiauzita poveste a parintelui Manuil, lipoveanul care mergea pe ape si zbura prin vazduh, a fost publicata in revista „Formula AS”, sub titlul „Cand a zburat ingerul”. Au trecut zece ani de atunci, dar cum ciudata istorie a preotului din Carcaliu e inca plina de taine si de noi marturii, am hotarat sa v-o mai spunem o data. Un reportaj de Cartea Recordurilor *

Manuil, buza de iepure

„Pe aici, toata lumea stie cate ceva despre Manuil. Sunt oameni care l-au vazut mergand pe Dunare, de parca ar fi mers pe gheata. Unii spun ca avea puterea sa se ridice in vazduh, altii ca disparea deodata, ca sa apara apoi unde nu te astepti. Eu am copilarit cu el, am fost veri buni, si pot sa spun ca l-am cunoscut bine pe Manuil, cel nascut cu buza de iepure, din neamul unor cazaci de pe Volga”.
Mos Simion isi trece mana prin barba alba ca neaua, incruntandu-si sprancenele stufoase. A implinit deja 90 de ani, dar si-a pastrat mintea agera si stie, in amanunt, toate povestile satului. Privireai se lumineaza si se bucura ca un copil cand isi aminteste ce sat frumos si bogat era Carcaliu pe vremuri. „Pe atunci, Dumnezeu era mai aproape de pamant si de oameni. De aceea se intamplau si minuni, cum au fost cele ale lui Manuil. Oamenii nu l-au tinut minte degeaba, si daca inca isi mai amintesc de el, inseamna ca a fost ceva, altfel l-ar fi uitat, cum uita atatea lucruri.”

Prevestiri si semne

Emanuil Petrov a venit pe lume in toamna anului 1914, pe vremea cand Carcaliu era un sat pescaresc, inconjurat de apele darnice ale baltilor Macinului. Desi nu si-a cunoscut tatal, a carui urma s-a pierdut pe frontul primului Razboi Mondial, Manuil a deprins de la ceilalti barbati din sat mestesugul pescuitului si, dupa patru ani de scoala, a inceput sa cutreiere baltile. Era un copil vesel, dar deosebit cumva de ceilalti. „Manuilka a fost ciudat inca de mic, parca nu facea lucruri de copil. Stiu o intamplare de la tata, care era pe atunci preot in sat. Povestea ca Elisabeta, sora lui, mama lui Emanuil, a venit la el plangand, ca baiatul ei a cazut la pat, bolnav, cu febra mare, de nu stia ce sa-i mai faca. Tata si-a luat Biblia si a plecat sa se roage la capataiul lui. Către seară Manuil şi-a pierdut cunoştinţa şi s-a zbătut aşa, între viaţă şi moarte, până dimineaţă. Doar o singură dată s-a trezit din starea aceea şi a zis: «Dacă mor şi mă îngropaţi, să deschideţi mormântul după câteva zile. O să vedeţi că trupul meu nu va mai fi acolo.» Cum de se gândise un copil de 10 ani să spună aşa ceva, nu se ştie! Nu i-a fost dat să moară atunci însă, multă vreme, toţi s-au întrebat ce a vrut el să zică cu vorbele acelea.”
Moş Simion se ridică sprinten de pe scaun şi aduce doua căni mari, pline ochi cu must. „E de la podgoria din curtea casei”, ne spune zâmbind şugubăţ apoi reia cu glas limpede firul poveştii şi al amintirilor.
Viaţa şi-a urmat cursul în aşezarea de pescari din Lunca Dunării. Manuil devenise un flăcău înalt şi voinic, mereu voios şi gata să pună la cale cele mai năstruşnice şotii. Era foarte credincios, învăţase literele chirilice şi ştia să cânte pe note. Oamenii care l-au cunoscut îşi amintesc şi acum vocea lui puternică dar caldă care însufleţea cântările bisericeşti. Asemeni tuturor lipovenilor din sat, pleca cu săptămânile la pescuit, pierzându-şi urma prin bălţile Măcinului de unde se întorcea numai în zilele de sărbătoare. De multe ori, pe când toţi se grăbeau spre casă, Manuil rămânea în urmă glumind: „Vă ajung eu din urmă, ba chiar am să fiu acasă înaintea voastră călare pe o vâslă”. Îşi vedeau de drum şi îl lăsau aranjându-şi fără grabă năvoadele în barca adăpostită la mal. Nimeni nu îi purta de grijă pentru că el, nu se ştie prin ce minune, se ţinea de cuvânt şi ajungea acasă cu mult înainte de căderea serii.
Era ziua Bunei-Vestiri şi clopotul bisericii îi grăbea pe săteni către slujbă. Manuil s-a trezit înainte de răsăritul soarelui cu un gând ciudat. În odaia sa, îl aşteptau, încă din ajun, hainele de sărbătoare, pantalonii cei buni, padiovka abia spălată, cingătoarea şi cizmele lustruite cu grijă. Trece pe lângă ele de parcă nici nu le-ar fi văzut, se îmbracă grăbit în straie obişnuite, îşi pune opincile cele vechi, se încinge cu o frânghie şi dispare pe drumul ce ducea către Dunăre. Îngrijorată, mama lui, care ştia că băiatul ei nu lipsise niciodată de la biserică, a încercat să îl oprească. Dar în zadar. Manuil dispăruse şi timp de câteva zile nimeni nu a ştiut nimic despre el. Când s-a întors era plin de noroi şi tras la faţă de nesomn şi oboseală. „Iar a venit mătuşa Elisabeta la tata, la cine altcineva să se fi dus? Mai plecase Manuil şi în alte dăţi dar niciodată în zi de mare sărbătoare. Unde a fost şi cu cine s-a întâlnit, nu se ştie nici în ziua de azi. De atunci el a fost mereu amestecat în întâmplări de neînţeles.”, vorbeşte ca pentru sine moş Simion.
Al Doilea Război Mondial îl aduce pe tânărul Emanuil Petrov în rândul tunarilor de la regimentul trei artilerie Brăila. Camarazii îi spuneau Ursu’ pentru că era înalt, lat în umeri şi foarte puternic. Cu firea lui veselă şi încrezătoare a fost îndrăgit de un căpitan care l-a luat pe lângă el, ca ordonanţă. În casa ofiţerului, Manuil era om bun la toate, spărgea lemne, spăla vase şi se îngrijea de gospodărie. Se pare că aici, într-o noapte, o apariţie ciudată i-a hotărât destinul aşezându-l definitiv pe tărâmul miraculosului.
Era trecut de ora două noaptea, căpitanul avusese musafiri şi Emanuil încă punea rânduială prin bucătărie. Toţi ceilalţi se culcaseră şi, în liniştea care cuprinsese casa, a răsunat pe neaşteptate vocea unui străin: „Nu te speria! Am venit să îţi spun ce ai de făcut.” În uşa bucătăriei apăruse un bătrânel îmbrăcat în alb, cu părul lung şi barbă stufoasă. Moşneagul i-a prezis ce avea să urmeze şi a dispărut la fel cum apăruse. A doua zi, Manuil a povestit căpitanului şi prietenilor ce păţise noaptea trecută dar nimeni nu a putut găsi o explicaţie pentru ciudata întâmplare. A fost prima şi ultima oară când Manuil a împărtăşit cuiva lucrurile stranii care se petreceau cu el. De atunci, apariţiile miraculoase şi întâmplările neobişnuite nu au încetat să se arate. Toţi se mirau numai Manuil se purta de parcă toate acestea erau lucruri fireşti.
În 1940, România cedează Bulgariei Cadrilaterul iar regimentul lui Manuil primeşte ordin de retragere. Era noapte şi o ploaie care nu se mai oprea transformase drumul într-o adevărată mlaştină. Tunurile s-au împotmolit iar soldaţii nu izbuteau cu nici un chip să le urnească din loc. Înhămaseră chiar câte patru cai la un tun dar în zadar. Văzând încurcătura în care se aflau, Manuil şi-a croit drum prin mocirlă, şi-a încleştat braţele pe ţeava unui tun şi a început să-l tragă afară din noroiul gros. Înmărmuriţi, oamenii care se aflau prin preajmă au văzut cum roţile maşinăriei încep să se mişte. Deodată, parcă de nicăieri, alături de Manuil s-a ivit un bărbat voinic, pe care nimeni nu îl mai văzuse până atunci. Străinul mergea desculţ prin glodul alunecos şi scotea tunurile din mlaştină, unul câte unul, de parcă maşinile de peste o sută de kilograme ar fi fost uşoare ca nişte jucării. Nici nu au apucat artileriştii să îşi revină din uimire, că armele lor stăteau aliniate în siguranţă iar misteriosul bărbat se îndepărta cu paşi domoli.
– Cum de s-a întâmplat asta? Cine este omul care te-a ajutat? l-au întrebat camarazii pe Manuil care îşi curăţa liniştit noroiul de pe cizme.
– Nu ştiu, am văzut ce aţi văzut şi voi.
– Şi de ce nu l-ai întrebat măcar cum îl cheamă? au insistat oamenii încă speriaţi.
– Dar voi de ce nu l-aţi întrebat? Nu v-a oprit nimic să vă apropiaţi de el, a răspuns molcom Manuil.
Preotul care vorbea cu sfinţii
După terminarea războiului Manuil s-a întors în sat. S-a însurat, a avut doi copii şi a continuat să-şi ducă traiul de pescar. Însă destinul său ia o întorsătură ciudată când oamenii din sat au hotărât ca el să le fie diacon. Lipovenii sau staroverii, cum li se mai spune credincioşilor ruşi de rit vechi, au păstrat până azi tradiţia de a-şi alege preotul din rândurile lor. Mai întâi numit diacon, cel ales urmează, la timpul cuvenit, să fie hirotonisit ca preot.
Astfel, la vârsta de 33 de ani, preotul Manuil a ţinut prima sa slujbă de Florii, în biserica „Sfânta Treime” din Carcaliu. „Clopotele au bătut toată ziua. Biserica era îmbrăcată în flori şi pe jos era un covor din ramuri de trestie. Se adunase acolo tot satul să primească binecuvântarea părintelui, era plină curtea bisericii de oameni îmbrăcaţi de sărbătoare. A fost mare veselie în ziua aceea.” Moş Simion dă peste cap cana cu must şi se ridică cu hotărâre de pe scaun. „Să mergem la casa lui Manuil. Acolo a rămas numai fata lui, Axenia. Simion, fratele ei, a plecat să muncească în Italia. Axenia acum stă singură şi nu prea deschide la străini.”
Ieşim pe uliţa dreaptă, ce se întinde pustie sub razele soarelui de toamnă. De-o parte şi de alta, casele, altădată vopsite în alb şi nuanţe vesele de albastru, sunt acum cenuşii şi tăcute. Drumul spre casa lui Manuil Petrov trece pe lângă biserica înaltă, cu turlele albe, ca nişte trepte ce par a urca spre cer. „Este cea mai mare biserică lipovenească din România”, ne spune mândru moş Simion şi strigă ceva în ruseşte spre curtea largă ce înconjoară clădirea. Din spatele unui gard viu apare un bărbat îmbrăcat cu o cămaşă veselă, încins cu brâu împletit din fire roşii şi albastre. Este Ivan, clopotar încă de pe vremea părintelui Manuil. Ne salută bucuros de oaspeţi şi ne pofteşte să ne odihnim pe o băncuţă de lemn, sub un nuc umbros. Când află de ce am venit, sprâncenele i se ridică a mirare „Aţi venit special să aflaţi de părintele Manuil? L-am cunoscut, doar el m-a învăţat cum se bate un clopot. Mare om a fost părintele, eu nu am mai văzut un preot cu o putere a rugăciunii atât de mare. Oamenii spun că făcea minuni dar, vedeţi dumneavoastră, minunile au început de când s-a preoţit. Credinţa şi rugăciunea i-au dat puterile astea.
Eram tânăr pe atunci, nu aveam nici douăzeci de ani şi s-a îmbolnăvit sora mea cea mică. Căzuse la pat înţepenită şi cu gâtul umflat, nu mai bea nu mai mânca şi avea febră mare de nu mai recunoştea pe nimeni. De la spital de la Brăila i-au spus că este meningită luată de la ţânţari şi nu mai au ce-i face. Au adus-o acasă şi a venit părintele şi trei zile a stat lângă ea. Nu a băut nici apă, numai a stat în genunchi şi s-a rugat. Ne-a poruncit şi nouă să ne rugăm şi să postim. Toţi ne-am rugat pentru ea şi după o săptămână a început să-şi revină. Ciudat este că, la început îl recunoştea numai pe părintele şi spunea că în cameră cu el a venit şi sfântul Ioan care arăta tânăr, era înalt, cu un chip slab şi privirea tristă. Dar noi nu vedeam nici un sfânt, era doar părintele Manuil care tămâia odaia. Am crezut că sora mea aiurează şi nu ne-am mai gândit la asta. Dar ea îşi aduce mereu aminte de sfântul pe care l-a văzut la căpătâiul ei în ziua când s-a întors din morţi. Şi acum, când a venit din Italia a aprins lumânări pentru părintele Manuil care i-a salvat viaţa.”
Ivan îşi netezeşte îngândurat poalele cămăşii şi îşi face de lucru cu ciucurii mari de la cingătoarea frumos colorată. Povestea asta i-a amintit de alte întâmplări de neuitat la care a fost martor, prinde curaj şi începe să vorbească alegând cuvintele cu grijă. „Era o toamnă caldă, aşa ca acum, şi în curtea bisericii se adunaseră mai mulţi oameni bolnavi, veniţi din sate, de departe, să caute leac la părintele Manuil. Erau şi betegi şi surzi iar el îi asculta şi îi povăţuia din zori şi până în seară. Părintele nu mânca niciodată prea mult dar când se ruga pentru bolnavi mereu ţinea post negru, aşa că era slăbit şi obosit în zilele acela.


Într-o dimineaţa, când mă întorceam cu dânsul de la utrenie ne-am întâlnit cu un om pe care nu-l mai văzusem până atunci. El şi părintele s-au îndepărtat câţiva paşi şi au discutat despre ceva secret cred, pentru că eu, deşi eram foarte aproape nu am auzit nimic. Puteam în schimb să văd că străinul semăna foarte mult cu sfântul Ioan, aşa cum l-a descris sora mea când era bolnavă. După ce necunoscutul a plecat, l-am întrebat pe părinte despre ce a vorbit cu omul acela. „Dar tu de ce nu te-ai apropiat şi nu ai ascultat, că doar nu te-a oprit nimeni?”, mi-a răspuns părintele. Era adevărat, nu mă împiedicase nimeni să mă apropii şi chiar am vrut dar picioarele nu mă ascultau, erau înţepenite în pământ”.
Odată început firul poveştilor se deapănă nestingherit, la umbra din curtea bisericii înalte, dincolo de poarta căreia începe drumul ce duce spre Dunăre. Aici îi plăcea părintelui Manuil să şadă seara şi să le dea bineţe pescarilor ce veneau din baltă, mergând cu pas apăsat de greutatea coşurilor pline cu peşte. „Era un om senin şi îi plăcea mereu să spună ceva vesel. Cu timpul însă glumele lui au devenit tot mai ciudate şi unii au început să se teamă de el. Eram tânăr pe atunci dar îmi aduc aminte că şi pe mine m-a speriat părintele. Îmi plăcea mie tare mult de o fată şi mereu mă gândeam la ea, recunosc, uneori cu păcat. Şi s-a întâmplat într-o zi ca pe la prânz să ajung acasă şi să adorm. Deodată, în urechi, am auzit vocea puternică a părintelui Manuil zicând: „Ţine-te departe de ispită şi luptă cu Anticristul!”. M-am uitat în cameră şi nu era nimeni. Am sărit din pat, m-am îmbrăcat şi am fugit la el acasă, la celălalt capăt al satului. L-am găsit acolo, spărgea nişte lemne, a pus toporişca deoparte şi m-a întâmpinat râzând: „Ei, ai auzit ce ţi-am spus?” Ivan şi-a împreunat sprâncenele parcă şi acum mirat de întâmplarea prin care trecuse. Ştia că părintele Manuil săvârşise lucruri şi mai mari, la care asistase nu un singur om, şi acela adormit, ci zeci de oameni cu mintea limpede şi cu frică de Dumnezeu.
Peste ape şi deasupra munţilor
Era praznicul mânăstirii Uspenia (Adormirea Maicii Domnului), mare sărbătoare la care veneau pelerini din toată ţara. În acel an însă, s-a întâmplat ca părintele Manuil să aibă rânduită o slujbă la ora 9, în biserica sa. Slujba dura mai mult de jumătate de oră şi Manuil o ţinuse aşa cum se cuvine, respectând fără grabă canoanele. Cu toate acestea, pe la ora 10, în timpul Evangheliei, el era deja în altarul mânăstirii Uspenia. „Blagosloveşte-mă, Sfinţia Ta!”, s-a auzit glasul lui şi părintele Manuil s-a aruncat la picioarele episcopului Ambrosie. Uimiţi, oamenii care îl ştiau în Carcaliu, la mai bine de 100 de kilometri distanţă, l-au întrebat cum de ajunsese aşa de repede. „Am trecut pe deasupra munţilor”, a răspuns tăios Manuil. Dar era peste puterile omeneşti să urci şi să cobori Munţii Măcinului pentru a ajunge din Carcaliu în Slava Rusă în numai 20 de minute, cât îi trebuise lui Manuil să o facă. Oamenii l-au privit cu uimire şi au prins a-şi face cruce, preotul lor nu era un om obişnuit.
Dar întâmplările care au urmat au întrecut orice aşteptare. Într-o după amiază de primăvară, un grup de oameni din Carcaliu care aştepta autobuzul în dreptul trecerii bac Smîrdan, l-au zărit mergând pe apă, aşa cum ar merge cineva pe gheaţă. Când Manuil s-a apropiat de ei, au văzut că era însoţit de doi bătrânei, cu părul alb, înconjuraţi de o aură care strălucea ca aurul. Sub privirile oamenilor încremeniţi de spaimă, cei trei au ajuns la mal unde au băut apă din pahare aurii şi apoi au dispărut. Speriaţi, sătenii au trimis o scrisoare bătrânului preot Aghei, povestindu-i cele petrecute. Scrisoarea poartă semnăturile celor 18 oameni care mărturisesc toţi că au văzut acelaşi lucru.
Martor al puterilor neobişnuite ale preotului Manuil a fost şi Ambrosie, episcopul Slavei. Înştiinţat prin mai multe scrisori despre faptele stranii ale părintelui Manuil, hotărăşte să îi ceară explicaţii. „Chiar şi mie mi s-a scris că trebuie să fii judecat din punct de vedere canonicesc. Te rog fără întârziere, să ajungi până la mănăstire, pentru ca aici să lămurim mai bine lucrurile”, îi cere episcopul într-o scrisoare ce poartă data de 2 iulie 1961. Supus, Manuil s-a grăbit să ajungă în faţa arhiereului care i-a adresat fără ocolişuri toate întrebările din scrisorile oamenilor. „Doar ce l-am întrebat că, deodată, m-a făcut să văd ceva de era să cad jos. Dar despre asta nu este voie să vorbesc.”, a mărturisit episcopul Ambrosie. De atunci, deşi a mai primit scrisori ce relatau fapte de necrezut, episcopul Slavei nu i-a mai adresat lui Manuil nici o întrebare.
Rugile lui deschideau cerurile
Multă vreme, părintele Manuil a călătorit prin satele lipoveneşti din Bucovina şi Moldova unde citea molifte bolnavilor şi aducea ploaia prin rugăciunile sale. Deseori, era însoţit de Samson, un lipovean din Bucovina, care apăruse într-o zi, ca din senin, în preajma sa şi îi devenise cel mai apropiat prieten. „Samson arăta mai bătrân decât era, poate din cauză că a trebuit să îşi poarte de grijă singur. Era un om calm şi tăcut şi umbla mereu îmbrăcat cu o rubaşcă albă, din pânză subţire chiar dacă afară era ger sau zăpadă”, îşi aminteşte Ivan.
Despre Samson oamenii spuneau că rămas orfan de mic şi s-a refugiat în pădure unde a trăit ascuns în scorbura unui copac. Când a fost găsit avea aproape nouă ani dar, pentru că fusese atâta vreme singur, nu mai ştia să vorbească şi să se poarte ca un om. Crescut în apropierea munţilor Semenic, Samson avea puterea de a „simţi” aurul, pe care îl descoperea cu ajutorul nuielei sale de alun. Deşi era un simplu mirean, cunoştea pe dinafară scrierile sfinte şi prorocea în versete, asemeni lui Manuil. Când erau împreună, rugăciunile lor erau mai puternice şi aveau darul de a coborî ploaia asupra recoltelor pârjolite de secetă. Cei doi aveau puterea de a stârni şi vijelii care se abăteau fără milă asupra celor ce nesocoteau rânduielile sfinte. La mânie, Samson era mai aprig decât Manuil şi nu pregeta să îi pedepsească pe păcătoşi. O dată, înfuriat de fărădelegile unor staroveri dintr-un mic sat dobrogean, a trimis asupra lor o furtună năprasnică. În câteva minute acoperişurile caselor au fost smulse, grădinile devastate şi recoltele făcute una cu ţărâna. Cuprins de milă faţă de nenorocirea oamenilor, Manuil l-a dojenit pe Samson şi i-a interzis ca pe viitor să mai fie atât de aspru.
„După moartea părintelui Manuil, Samson a plecat şi multă vreme nu s-a mai ştiut nimic de el. Pe urmă s-a auzit că a fost foarte bolnav şi la scurt timp s-a stins. Mereu spunea că el, la fel ca şi Manuil, ar fi trebuit să trăiască în Serbia. Dar au iubit mult ţinuturile acestea unde aşteptau să se petreacă o mare transformare spirituală. Nu a dat niciodată prea multe lămuriri doar spunea că ei sunt numai nişte vestitori”, îşi încheie povestea clopotarul, clătinând gânditor din barbă. Acum, că a prins poftă de vorbă, ar mai avea multe de spus însă este aproape mijlocul zilei şi moş Simion ne grăbeşte spre casa părintelui Manuil.
„Tot ce au spus oamenii este adevărat”
Ne întoarcem pe uliţa largă, sub razele galbene ale soarelui de toamnă. Mergem vreo 50 de metri şi ne oprim în faţa unei case mari, vechi, ce poartă pe sub stratul de praf urmele unei vieţi mai bune. Moş Simion bate cu putere în poarta scundă şi, după câteva momente de aşteptare, ne deschide o femeie mărunţică, ce se dă repede înapoi când vede musafiri străini. Este Axenia, fiica părintelui Manuil, care a rămas singură în casa părintească. E greu să îi dai o vârstă, are părul cărunt dar tenul îi este alb şi neted. Ne măsoară cu o privire albastră şi voit rece apoi zâmbeşte, dovadă că am trecut testul primelor impresii şi ne pofteşte să intrăm. Ne aşezăm toţi trei la o masa trainică, din lemn, meşteşugită cu ani în urmă de părintele Manuil. „Îi plăcea să muncească mai ales tâmplărie. Parcă îl văd lucrând aici în curte, avea putere cât trei, cum se spune, şi nu obosea niciodată. Mereu glumea cu noi şi cu mama, iar dacă îl întrebam despre treburile lui, râdea şi schimba repede vorba. Nici eu, nici fratele meu nu am ştiut nimic despre minuni. Auzeam tot felul de lucruri prin sat dar nu ştiam cât este născocire şi cât adevăr. Abia când a simţit că se sfârşeşte, ne-a spus că tot ce zic oamenii despre el este adevărat. Dacă ar fi fost ceva inventat, ne-ar fi spus: „Nu credeţi cutare lucru”. Dar el aşa s-a stins, zicând că tot ce se vorbeşte este adevăr.” Glasul i se înmoaie de emoţie şi îşi şterge pe ascuns, cu marginea basmalei, urmele de lacrimi care i s-au ivit în colţurile ochilor. Acum, că s-a întors cu gândul la vremurile acelea, simte nevoia să mai zăbovească pe tărâmul amintirilor.
Ne povesteşte cum, într-una din verile copilăriei, venind de la joacă, s-a izbit de un om care ieşea din camera tatălui ei. Figura străinului îi părea cunoscută însă Axenia nu îşi putea aminti cu exactitate cine este. Spre seară, când a intrat în biserică, a văzut chipul necunoscutului privind-o de pe una dintre icoanele vechi de lemn: era Sfîntul Ioan Evanghelistul. „Nu am îndrăznit să-l întreb nimic pe tata şi, chiar dacă l-aş fi întrebat, el ori ar fi glumit ori ar fi schimbat vorba, cum făcea de obicei.”
De atunci s-au mai întâmplat şi alte lucruri neobişnuite pe care azi le vede într-o altă lumină „Nu înţelegeam cum poate el să iasă în ploaie fără să-l atingă strop de apă în timp ce alţii erau uzi până la piele sau de unde ştia tot ce scrie în ziar numai trecându-şi privirea peste pagini.”
În anii ‘50, când Manuil devenise preot, în România, partidul comunist ducea deja o politică agresivă de sovietizare. În Dobrogea, ruşii lipoveni ar fi trebuit să fie primii care să îmbrăţişeze entuziast modelul fraţilor ruşi şi, de aceea, comunitatea din Carcaliu se număra printre obiectivele activiştilor de partid. Însă realitatea a infirmat raţionamentul comuniştilor, lipovenii nu erau deloc dornici nici să înceapă lupta de clasă, nici să pună umărul la marea colectivizare. Preotul Manuil care le insufla oamenilor credinţă şi le amintea că întâia datorie o au faţă de ţara care i-a adoptat devenise un „element social negativ”. „Apăruseră prin sat nişte înscrisuri anticomuniste şi ei îl bănuiau pe tata. Oamenii vorbeau împotriva comuniştilor şi activiştii spuneau că preotul Manuil îi incită la revoltă”, îşi aminteşte Axenia.
Deşi era anchetat aproape săptămânal, părintele Manuil nu şi-a abandonat convingerile patriotice. S-a opus când a fost obligat să îşi dea copii la o şcoală unde se preda numai în limba rusă. Se gândea ce viitor vor avea dacă nu vor şti să scrie şi să citească româneşte. „Zicea de mine: Dacă trimit fata la magazin după ceva şi nu ştie să citească eticheta, cine ştie cu ce vine înapoi.” îşi aminteşte Axenia. „Până la urmă a fost arestat şi condamnat la moarte. L-au închis la Măcin şi două săptămâni nu am ştiut nimic de el. Pe urmă am aflat că a fost osândit şi vroiau să-l împuşte, fără proces, fără dovezi, aşa de pe o zi pe alta.”
Dar nu era scris ca viaţa părintelui Manuil să se sfârşească atunci. Peste noapte, la sediul securităţii din Măcin a apărut un oaspete neaşteptat care a cerut eliberarea condamnatului. A doua zi, în loc să fie executat, Manuil Petrov a fost lăsat să se întoarcă acasă. Revenirea lui în sat a fost privită de oameni ca o adevărată minune.
Înfruntând Dragonul Roşu

În urma acestei întâmplări, preotul Manuil a devenit şi mai atent ca nu cumva copiii lui să vadă sau să audă ceva ce le-ar fi pus în primejdie vieţile. A continuat să cutreiere satele din Dobrogea, vindecând boli ce păreau fără leac, îndemnând oamenii să îşi afle salvarea în credinţă şi rugăciune. Deseori, sătenii îl vedeau mergând alături de nişte oameni foarte tineri sau foarte bătrâni, care răspândeau o lumină strălucitoare ce nu era de pe lumea aceasta. De câte ori poposea într-un sat, lumea se aduna în jurul lui iar părintele Manuil vorbea însufleţit despre timpurile noi care vor veni şi despre schimbările pe care le vor aduce. Ştia ce se întâmplă peste graniţă, cum se luptă pentru a-şi păstra credinţa creştinii din celelalte ţări cotropite de „Dragonul Roşu” (Uniunea Sovietică). Nu se ştie de unde, Manuil părea a cunoaşte amănunţit situaţia ortodocşilor din Serbia şi, pretextând că recită din Apocalipsă, vorbea despre însemnele „diavolului” ce a ridicat împotriva Bisericii drapelul roşu, însemnat cu steaua în cinci colţuri şi secera morţii.
„Samson mi-a spus că l-a cunoscut pe tata în Serbia iar apoi s-au întâlnit în Etiopia. Am crezut că nu aud bine pentru că tata nu plecase niciodată de acasă şi l-am pus să repete. El a repetat clar numele mai multor ţări de care eu nu auzisem până atunci. Dar cum să fi ajuns el aşa departe, la o distanţă pe care nici nu mi-o pot închipui, când ştiu că nu a lipsit niciodată prea mult din sat?” se întreabă Axenia. Face ochii mari a mirare când află că Etiopia este singura ţară creştin-ortodoxă din Africa şi că negrii ce trăiesc acolo îşi fac semnul crucii şi se închină la Domnul Dumnezeu. Dispare pentru câteva momente în casă şi se întoarce cu un plic îngălbenit de vreme pe care îl deschide cu grijă. „Astea sunt scrisorile rămase în urma lui tata. Unele sunt primite de părintele Aghei, scrise de oamenii din sat, altele au sosit tocmai de la muntele sfânt Hermon, de la călugării de acolo”. Şi ordonează pe masă, una câte una, foile scrise cu litere slave. La sfârşit, aşează cu duioşie o fotografie cu margini zimţate din care ne priveşte un bărbat voinic, cu barbă argintie şi stufoasă, răsfirată pe pieptul sutanei. Are ochii scânteietori şi privirea aprigă pare că te atinge în străfundul sufletului. „Era un om vesel şi senin, dar când se supăra, îţi dădeai seama din privire. Dacă erai vinovat, se uita la tine şi trebuia să mărturiseşti. Poza asta a făcut-o cu puţin timp înainte să moară”, rosteşte încet Axenia şi privirea i se împăienjeneşte de lacrimi şi de dor.
Cu timpul, părintele Manuil devenise tăcut şi parcă uitase să mai râdă. Obişnuiţi cu firea lui veselă, oamenii au început să-l întrebe ce s-a întâmplat de nu mai glumeşte. „Mi-a interzis îngerul” răspundea el cu gravitate.
În primăvara anului 1976, de Florii, a ţinut ultima sa slujbă la biserica din Carcaliu. La scurt timp, s-a stins din viaţă la un spital din Bucureşti. „De când a intrat el în spital oamenii au început să se agite de nici doctorii nu ştiau ce se întâmplă. Parcă şi acum îl văd în clipa când a închis ochii. În salon toţi bolnavii s-au speriat deşi el s-a stins în tăcere. O femeie a strigat: „A zburat îngerul!” Pe urmă toate au mers lin, de parcă cineva rânduise dinainte să fie pregătit sicriul, maşina cu care să îl aducem acasă, toate cele trebuincioase înmormântării. Nu a fost nevoie să facem nimic, toate treburile se rezolvau singure. Abia atunci am înţeles cine fusese tata.”
Preotul fără cruce
În cimitirul de la marginea satului nu-i nici ţipenie de om. Se aude doar tremuratul ierburilor uscate de soare care au crescut până la genunchi. Deşi tradiţia spune că preoţii trebuie să fie înmormântaţi în curtea bisericii, părintele Manuil a cerut să fie îngropat aici, în cimitirul satului, ca un lipovean obişnuit. Şi a mai avut o dorinţă pe care nimeni nu a reuşit să o înţeleagă: la căpătâiul său să nu vegheze nici o cruce. Ascuns într-un deplin anonimat, mormântul preotului Manuil pare a fi de negăsit. Aşa ar fi rămas, dacă groparul Cosma nu ar fi trecut prin cimitir. Lasă în drum roaba cu pământ şi se apropie în grabă, dornic să fie de ajutor. Când aude ce mormânt căutăm, faţa i se luminează de mândrie. „Eu sunt nepotul lui, tot Petrov mă numesc. Nu a vrut să se ştie unde îi este mormântul, nu a vrut să i se facă monument, nici cruce nu a vrut. Asta a fost dorinţa lui şi familia a respectat-o.” Se opreşte în faţa unui petic de pământ năpădit de buruieni. Aici, în urmă cu 35 de ani, a fost înmormântat Manuil Petrov, preotul lipovean care mergea pe ape şi dispărea în văzduh, vorbea cu sfinţii şi deschidea cerurile.

Din scrisorile părintelui Manuil
Dragul nostru părinte Aghei,
Noi suntem şapte suflete care ne temem mult de părintele Manuil pentru că am văzut o mare minune de la el. După cum ştiţi, el a fost pescar iar noi am fost târgoveţe. Cumpăram de la el peşte şi s-a întâmplat ca o dată să bem cu el şi aşa că ne-am îmbătat. Noi păcătoasele am vrut să-l atragem la desfrânare. Pentru Hristos, iartă-ne că suntem nevrednice. El când a văzut aceasta s-a supărat şi a început să ne sperie şi ne-a întrebat dacă noi ştim cine este el.
Dragă părinte, aceasta s-a întâmplat pe Dunărea cea veche şi ştiţi ce apă adâncă are aceasta. El a început să meargă deasupra apei tocmai până la mijlocul Dunării. Cum se merge pe gheaţă, aşa mergea el pe apă şi apoi s-a întors, părinte drag. Noi cum am văzut că el a mers pe apă şi se întorcea, am căzut cu feţele la pământ şi într-o clipă ne-a trecut mahmureala şi ne-am făcut moarte de frică. El s-a apropiat de noi şi ne-a întrebat care vrea să se desfrâneze prima cu dânsul. Noi zăceam ca nişte morţi şi el s-a apropiat şi a început să ne ridice una câte una. Ne-a spus „Cum de sunteţi poznaşe ca pisicile şi fricoase ca iepurii? Acum aţi văzut cine sunt eu sau nu? Spuneţi-mi!” „Noi am văzut cine eşti”, am răspuns, abia atunci dezlegându-ni-se limba. „Dacă veţi spune cuiva ce aţi văzut aici atunci veţi muri toate pe loc şi nu veţi avea parte de Împărăţia Cerească.”
Dragă părinte, transmiteţi Sfinţia Voastră episcopului căci noi nu-i spunem nimic. Iartă-ne, pentru Hristos, pe noi păcătoasele. Noi nu putem face aceasta, ne temem pentru că el este un mare om. Iertaţi-ne! Chiar dacă v-am dat scrisoarea, să nu credeţi că noi am trăit cu el.
A doua scrisoare
Despre scrisoarea aceasta fiica părintelui Manuil îşi aminteşte că era scrisă cu litere aurite şi sosise tocmai din Israel, de la o mănăstire de pe muntele Hermon.

Muntele Ermon,
26 august 1955 pe stil vechi
Doamne Isuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi! Amin!
S-a arătat Sfântul Serghie, înveşmântat în toată slava, în haine de sărbătoare, ţinând crucea în mâna dreaptă iar în mâna stângă un manuscris:
Eu sunt cuviosul călugăr Serghie, sosit în satul Kameni [denumirea rusească a satului Carcaliu], în statul Valah sau România, de la muntele sfânt Ermon să-l caut pe fratele nostru, sfântul diacon Manuil. Vreau să vă explic cine este el. Este un om simplu la înfăţişare dar lăuntric este fratele nostru călugăr, născut mai târziu decât noi dar în realitate mai bătrân decât noi. Adevărata sa înfăţişare nu poate fi cunoscută. El trăieşte în lume dar nimeni nu-l ştie cine este de fapt. Este liniştit, smerit, glumeţ şi iubitor de muncă. Este în acest fel, pentru ca nimeni să nu afle cum este el de fapt. El se teme a se da deştept şi a se înălţa pe sine. El ştie totul dar întotdeauna se face că nu ştie şi nu vede nimic. Când îl întrebi ceva, refuză să răspundă, spunând că nu ştie dar el de fapt ştie totul. El pe tine te face să te crezi drept iar pe el un păcătos.
Pe el îl poţi cunoaşte chiar şi după ceea ce mănâncă. Mănâncă foarte puţin dar la muncă nimeni nu i se poate asemui, nici trei şi nici chiar patru oameni. El nu vrea să-şi arate puterea, este foarte umil şi nimeni nu-l poate cunoaşte aşa cum este. El este născut în Valahia sau în România dar viaţa lui ar fi trebuit să se desfăşoare în munţii Serbiei. Dar el l-a rugat pe Creatorul cerului şi pământului să trăiască în lume şi pe el Domnul l-a ţinut în lume. În acest timp, el este căutat în Serbia dar cei care vor să îl găsească nu ştiu unde trăieşte. Pentru că el este înscris în actele lor, l-au căutat în Serbia şi nu l-au găsit aşa că au făcut un consiliu şi au hotărât să se alăture Dragonului Roşu [Partidul Comunist] pentru a-l căuta şi în România. Dacă îl vor găsi, în taină îl vor lua, deoarece atunci când va fi marea tulburare, el va salva nu doar locul în care trăieşte ci, prin el, va fi salvată întreaga ţară. De aceea îl caută. Dar îngerul Domnului ni s-a arătat şi ne-a spus: „Alegeţi pe unul dintre voi şi mergeţi în ţara Valahiei, unde se află fratele vostru Manuil, născut din tatăl Vlasie şi mama Elisabeta şi lămuriţi ce este cu el. El trebuie păzit ca ochii din cap şi ocrotit în sfinte rugăciuni ca să nu-l ia sârbii iar dacă îl iau, ţara voastră va fi dată duşmanilor şi veţi fi oropsiţi de către Dragonul Roşu de zece ori mai rău decât sunteţi acum. Valahia va fi împărţită în şapte ţări: Dobrogea, Moldova, Muntenia, Oltenia, Transilvania, Maramureşul şi Banatul. Aşa dezbinaţi veţi trăi, cum au trăit israeliţii în timpul faraonului. Dar dacă nu-l vor găsi sârbii, veţi fi salvaţi.
Despre Manuil ştie şi Dragonul Roşu dar nu îl poate găsi pentru că nu ştie unde trăieşte. Pe el îl adăposteşte Domnul şi de aceea nu-l vor găsi niciodată. Vedeţi, fraţilor, de ce el nu vrea să fie vestit şi cunoscut de toţi şi l-a rugat pe Creatorul Cerului să fie văzut mic şi smerit şi să trăiască în lume. Dar vedeţi fraţilor, cum nimeni nu îl poate egala la muncă, tot aşa nici în puterea rugăciunii.
Sfinţite iereu mai tânăr, când citeşti scrisoarea aceasta ţine tainic aceste cuvinte deoarece lui îi este dată putere de la Domnul şi poate să facă ce stă şi în puterea prorocului Ilie. Mai multe nu pot să spun deoarece îngerul Domnului mă opreşte să dezvălui în scris această taină. Aşa mi-a spus îngerul Domnului: „Să îi scrii sfinţitului iereu mai tânăr să meargă la mânăstirea Uspenia şi să dea scrisoarea episcopului mânăstirii.”
Vă repet, aveţi grijă de el. Să nu umble pe timp de noapte în toată această lună, al nostru frate Manuil şi al vostru ocrotitor. După ce acei care îl caută din Serbia vor pleca, va fi liber să meargă oriunde şi oricând.
Mai multe întrebaţi-l pe el, ceea ce va dori vă va spune.
Presfinţite iereu, citeşte această scrisoare şi păstrează cuvintele ei în inima ta.
Mânăstirea Vasile cel Mare, muntele Ermon

Anunțuri