Etichete

,

Pe la 17 ani vroiam sa renunt la literatura. Terminasem de citit Dostoievski, descoperisem că aproape toate ideile pe care le descoperisem în cele peste 1000 de pagini, cât avea Fraţii Karamazov, ediţia Univers, erau rezumate concis în câteva texte filosofice din manualul de liceu.. Literatura mi se părea o pierdere de timp, potrivită celor incapabili de sinteză care au nevoie de mai multe amănunte pentru a înţelege esenţialul, un preludiu cerebral lipsit de sens.

Mă gândeam atunci că pierd vremea cu descrierile plictisitoare de peisaje, cu stările unui personaj sau cu gândurile scriitorilor, oricare ar fi ei, pierd vremea şi amân experienţa mea personală, gânditul pe cont propiu şi pe cord deschis. Exeperienţa asta avea să înceapă cu adevărat după ce voi fi intrat in posesia propiului instrumentar ideatic, adică un fel de trusă de prim ajutor intelectual, de intevenţie rapidă în caz de situaţie existenţială dilematică, o echipa de descarcerare personalizată gata să ma salveze dintr-un dezastru subiectiv, etc Echipată deci cu armamentul potrivit, o viziune justă asupra cosmosului, microcosmosului, eventual asupra haosului, îmi imaginam o existenţă luminoasă cu accente bucolice. Poate s-ar cuveni să menţionez şi că aveam de gând să dau la filosofie şi am dat şi până la urmă am intrat.

Mda, ei bine m-am înşelat, povestea cu funcţionalitatea ideilor eterne nu a mers, pentru mine erau întepenite şi ruginite sau aşa îmi apăreau de câte ori încercam să mă apropii de ele, şi patru ani am avut timp.
Cărţile m-au iertat, nu am înţeles multă vreme parabola fiului rătăcitor dar îmi place uneori să profit de ea.Cu oamenii reali însă nu am avut acelaşi succes.

Una dintre cauze ar fi că am descoperit relativ târziu că adevărurile fundamentale sunt inevitabil plictisitoare chiar şi pentru cei care nu şi-au pus niciodată problema. De cele mai multe ori, o aberaţie viu colorată este preferabilă unui adevăr grav şi agasant. De exemplu, dacă aştepţi tramvaiul alături de o cunoştinţă care întârzie şi se află în pragul unui colaps cerebral, puţin probabil că referirea la relativitatea timpului îi va încetini atacul de panică.

Frivolitatea şi superficialitatea (a se citi; acel mod de a lua lucrurile mai uşor chiar dacă sunt pline de accente grave) sunt cu mult mai plăcute, mai fireşti şi binevenite decât un adevăr profund-incontestabil.Dar cum să deprinzi să zicem „arta de a fi frivol”? Cum să înveţe un melc să fie fluture?
Şi uite aşa, iar nu m-am luat în serios chiar dacă problema este.

Anunțuri