Scrisul ca terapie nu poate functiona decat daca exista o boala, un nejuns interior deja constientizat. In afara pretentiilor literare, tentativa de a scrie urmareste un fel de “restaurare” a sinelui, se vrea un leucoplast cu rivanol peste ranile orgoliului, poate fi inceputul unei existente duale sau chiar duplicitare.
Asa se intampla ca unii dintre noi incep un blog, din nevoia de a se reinventa, pentru a-si lua revansa asupra realitatii, eventual pentru a-i corecta neajunsurile. Cu alte cuvinte, scriu, imi exprim gandurile, printre care strecor strategic si indoiala fondatoare de sistem, si, cu necesitate, exist. Daca exist atunci exista si lumea iar eu tebuie sa-mi lamuresc relatia cu ea. Trebuie sa o pun la punct sau intre virgule sau intre ce semn de punctuatie imi convine, numai sa ma pot simti, in sfarsit, confortabil.
Desigur, e mai mult de lucru cand eu exist dar lumea pare a ignora acest lucru. Din punctual acesta incep sa ma simt lezat, leziuni care imi afecteaza imaginea de sine, sistemul nervos si sistemul imunitar. Daca imi este afectata capacitatea de a produce anticorpi, serotonina, endorfina si alte emanatii necesare starii de bine, am sa caut cu disperare un mijloc terapeutic. Asa ca, alaturi de vitamine, ciocolata si euforice mai puternice, incerc si terapia prin scris. Scriu ca sa ma simt bine .

Anunțuri