si uite asa, in toiul verii imi amintesc ninsorile zdravene din iarna trecuta, trotuarele infundate de troiene pe care oamenii paseau silit ordonat, fiecare straduindu-se sa calce cu exactitate pe urmele lasate de inaintasii temerari, idée nu foarte originala dar cat se poate de sanatoasa. Daca ma gandesc mai mult la situatia tragic -penibila in care ne aflam, lirismul aferent puritatii ninsorii etc dispare si incep sa-mi-l reprezint pe cetateanul deschizator de drumuri, nevoit sa paseasca primul prin nameti.

Ca exercitiu de creativitate,  nu-mi pot pot imagina altceva decat un individ nervos, obligat sa se trezeasca cu noaptea in cap si sa iasa afara pe un ger de crapa pietrele. Evident, insul ar fi fost privat de posibilele tresariri nostalgice care l-ar fi cuprins la vederea copacilor inzapeziti, a bancilor albe etc  cu link direct catre  zilele  in care se dadea cu sania pe ulita copilariei. Gerul si efortul de a-si ingropa, respectiv a-si zmulge, cizmele din zapada inghetata pentru a parcurge anevoios drumul spre serviciu i-ar fi anihilat din start orice tentativa de a se cufunda in reverie. Mai mult, cred ca respectivul nu putea avea decat o singura atitudine fireasca, aceea de a-si blestema soarta si , bineinteles, serviciul care, din moment ce il scotea din casa la prima ora si nu ii asigura salariul necesar sa isi ia masina sau cel putin taxiul, nu era unul prea grozav. Intrerup aici exercitiul de fictiune, poate nu s-a intamplat asa, poate in diminetile cu uriasele troiene virgine primul care a iesit din casa a fost un Guliver jovial care a deschis pista pietonala u bunavointa, dar ma incita mai mult varianta liliputanului coleric.

Invocarea „zapezilor de altadata ”  tocmai acum in toiul verii  are un scop oarecum terapeutic , altul decat tentativa de a rezista caniculei. Imi e dor de zilele acelea de iarna din simplul motiv ca atunci oamenii erau mai putin agresivi verbal si olfactiv, ordinea este aleatorie, ambele aspecte ma deranjeaza in egala masura. In ceea ce priveste mirosurile aproape toxice,  emanate chiar si la prima ora a diminetii de indivizi aparent banali, am sa pun punct si sper sa pot ingropa subiectul. In acest moment gasesc mult mai sacaitoare logoreea care se anunta a fi sindromul secolului XXI.Cu alte cuvnte, rationamentul suna cam asa: daca ar fi mereu ger si munti de zapada pe trotuar atunci nu te-ar mai opri nimeni in mijlocul drumului sa iti povesteasca ce a mai gatit sau ce minuni au mai savarsit plozii a caror poza apare ca o arma alba din portofel sau de pe ecranul mobilului.

Ma intreb de ce, cand se simt bine sau se afla in prezenta unui interlocutor binecrescut,  se lanseaza in confesiuni interminabile, asezonate cu detalii infiorator de plictisitoare?  Cred ca exista un singur raspuns: din proasta crestere + limitare+egoism +…….+ ingamfare tampa=prostie. Numai un om prost cade in penibil povestindu-si plictisitoarea viata intima intre doua tramvaie, intre doua tigari, intre doua respiratii. Numai un prost poate crede ca se confeseaza unui prieten si este inteles fara sa aiba pic de respect pentru timpul, dispozitia si nevoile celuilat. Nu era mai bine iarna, cand gerul aducea „tacere pretutindeni si nemiscare plina”?Desi mesajul songului nu se pliaza perfect peste ideea de fata, e bine sa imi amintesc:

Anunțuri