cabina de probat ganduri

Visele pe care le-am uitat

ana dobrescu — Fri, 24 Feb 2012 13:31:44 +0000

Și pentru că dimineața nu îmi mai aminteam nimic și am vrut cu tot dinadinsul să știu, a găsit timp să mă conducă. „Nimic nu se pierde, mi-a spus, și nici nu se transformă. Aici totul se păstrează.Visele pe care le uităm la trezire sunt visate mai departe de inconștientul diviziv”

În prima stație locuia fetița fotofobă căreia i-am de Paști lumina unui măr roșu, se împrietenise cu niște licurici electrici și învățau împreună tabla regăsirii. În timpul eclipselor, avea grijă de anima lunatică a unui unicorn. De la ea păstram niște julituri în coate pe care, bineînțeles, uitasem de unde le am.

Din zona așteptărilor comune abia plecase caleașca portocalie a gesturilor firești pe care nu le făcusem niciodată. Am luat un submarin tăcut și mi-am compostat pastilele de frică inconștientă. Întotdeauna îmi este teamă să nu fiu găsită fără bilet la trecerea liniilor.

La prima stație mi-am amintit de colegii de la școala de arte și conversații. Întotdeauna când era vreme frumoasă își ieșeau din minți și rătăceau prin împrejurimi.

Am mers pe a treia încruntare la stânga și am ajuns la rafturile cu vise purtate o singură dată. Mă interesau cele din Salonul 6, îmi era dor de dansul Nălucii cu zăpada. Era acolo, cu mirosul ei de portocală amăruie, își spăla gândurile într-un lighean de tablă. „ Grozav îmi este dor să trăiesc!” mi-a spus fără să mă privească. Nu o interesa prea tare masca mexicană pe care o colorasem special pentru ea. Am plecat repede pentru că ar fi putut să-mi ceară să o visez din nou. E o Nălucă foarte frumoasă, pentru privirea ei am purtat tot felul de războaie dar acum nu mai vreau să-mi murdăresc hainele.

Când am ajuns la casa care m-a văzut crescând, dimineața îmi pregătise căderea în gravitație și mi-o adusese la pat. Cum afară era încă întuneric mi-am strigat pisica să aducă lumină.

Picturi Remedios Varo

Calea spre fericire – ghid practic

ana dobrescu — Wed, 22 Feb 2012 14:28:13 +0000

Pentru o cosmetică interioară, iată o alternativă ieftină și la îndemână în vederea modificării stărilor de conștiință, fără chimicale și fără înălbitori.

Ilustrațiile din Armamentarium chirurgicum, Johannes Scultetus (1655), arată cum se face o trepanație (stânga) și setul de instrumente necesar (dreapta)

Spre deosebire de lobotomie, trepanația , poate fi excutată rapid, acasă, de preferat în fața oglinzii. În 1965, medicul olandez Bart Huges a efectuat operația de trepanare asupra lui însuși folosind un burghiu electric și un bisturiu. Bineînțeles după ce si-a administat un ușor anestezic local. A fost declarat schizofrenic dar asta nu l-a împiedicat să devină celebru. El are foarte mulți adepți care și-au efectuat autotrepanarea sau au fost ajutați de prieteni să-și elibereze conștiința. Toți declară că odată ce și-au deschis craniul micile impedimente ale cotidianului, angoasele, depresiile, anxietățile au dipărut lăsând loc unei depline și profunde înțelegeri a Întregului.

Bart Huges în timpul operației

Probabil după operație sau într-o scurtă pauză foto.

Teoria lui Huges are la bază convingerea că nivelul și starea conștiinței se modifică în funcție de poziția creierului față de inimă. Conștiința sterilă a omului modern este pusă pe seama poziției bipede, de la care putem abdica temporar în favoarea statului în cap.
De asemenea, medicul olandez a fost primul care a observat că ființele umane vin pe lume cu craniul deschis, „desigilat”. Odată cu închiderea fontanelei ni se închid și perspectivele, pierdem starea originară a conștiinței, uniunea cu universul etc. Soluția simplă și la îndemâna oricui este executarea unei găuri în cutia craniană, operație care nu ar trebui să dureze mai mult de 45 de minute. Imaginația, creativitatea, stările euforice și siguranța de sine, toate vor reveni la normalul edenic.

Dincolo de sârmă

ana dobrescu — Tue, 21 Feb 2012 11:20:39 +0000

Dincolo de sârma cu ghimpi a genelor, lumea se întorcea pe dos. Nimeni nu mai știa ce trebuie să creadă sau să mai simtă. Până și iepurele alb era din ce în ce mai bulversat de transformarea ei în lup melancolic apoi în corb alb dogmatic. Iepurele îi spunea povești cu prințese și zmei dar ea râdea de prințese și îi făcea pe zmei plângăcioși de zăpada zmeilor și zeilor. Refuza tot ce era făcut pe motiv că, dacă era făcut, nu mai aveai ce face cu el. Orgoliul ei săpa tunele în nisip, până în centrul apelor iar apoi le astupa doar ca să o ia de la capăt. Și se tot învârtea și se dădea peste cap dar nici iepurele, nici oul fiert tare, nici cățelul comunitar cu clips, nici ceasul fără limbă care se tot rotea prin cerul gurii, nimeni nu vroia să-i arate oglinda. Dar până la urmă a adulmecat-o, și-a urmat instinctul cel negru care găsea roșul fără greș.

Când au văzut-o apele oglinzii s-au întins ca trezite din somn și i-au zâmbit cu o infinitate de cercuri paralele. „Aceasta este partea mea luminoasă și monotonă.” s-a gândit. „ O declarasem pierdută, o declarasem nulă. Nu m-am văzut niciodată așa cum mă văd alții”

Și nu se mai sătura privindu-se cu alți ochi decât ai ei: chipul din oglindă o vrăjea fără descântec. Au început să se joace de-a alter și de-a ego. Fiecare își întindea bucuroasă granițele către cealată. Fiecare își trimitea particule subanatomice în cerectare. Când ajungeau la vămi făceau schimb de sarcini electrice și rămâneau lipite una de alta până la scurt circuit.

Numai câinele cu clips a fost invitat la ceremonie, asta după ce a schimbat clipsul care-l declara inofensiv cu o fundă aproape roz, semn de agresivitate și fertilitate.
Imagini Margo Selski

Un vis

ana dobrescu — Sat, 18 Feb 2012 22:00:07 +0000

Ieri noapte te-am visat și nici în vis nu știam să mă port cu tine. Nu-mi amintesc visul, era ceva legat de gară, un pește marinat, niște străzi prăfuite dintr-un cartier periferic și o casă care nu era nici a mea nici a ta. Nu știam să mă port cu tine și pentru că mă gândeam la asta făceam tot felul de chestii stupide. Dar era ceva care dizolva asta, era un fel de entuziasm de parcă am fi început un joc nou, lipsit de apăsări și ușor de înțeles. Tu erai „Zen” și făceai mereu ceva util și la locul lui. Visul a rămas lipit de mine toată ziua. Bine că nu a fost soare, cu siguranță i-aș fi văzut umbra pe trotuar. A rezistat la frig și la mers pe gheață, semn că nu a fost un vis prevestitor. A fost un vis retro-activ. Ai pățit vreodată asta, să ascuzi un vis în buzunar și să te simți de parcă ai fi furat din tine însăți? Ai vorbit cu cineva din vis o zi întreagă? Am vrut să rămân singură cu visul pe care nu mi-l mai amintesc exact și uite, acum știu că, în noaptea asta, se va întoarce de unde a venit. Nu știu exact de unde a venit și nu știu ce înseamnă, pentru că eu nu cred în Freud. Eu cred, printre altele, în platitudinea asta „Beauty is in the eye of the beholder. What you see is what you get, depending on how you see it.”

Imagine: Jerry Wayne Downs Psychoradiology — Theoretical Physics Y

În Orașul Elefant

ana dobrescu — Fri, 17 Feb 2012 18:37:24 +0000

În Orașul Elefant lumina este obligată să-și reducă viteza, să aștepte la semafor,să dea prioritate lucrurilor. Din acest motiv, imaginile rămân mereu în urma realității: când vezi pe cineva la fereastră el este deja în colțul străzii, când vezi că supa este în farfurie s-a răcit demult, când vezi ușa te-ai lovit deja de grinda de sus șamd. Pentru că vedeau niciodată realitatea, oamenii au renunțat la obiceiul de a privi și l-au înlocuit cu cel de a-și imagina.
Pentru că nu se puteau orienta în spațiu, locuitorii Orașului Elefant au decis că cel mai bine este să se lase în voia lui. Astfel foarte mulți au început să-i dea dreptate, să se comporte la fel ca spațiul, să-l înțeleagă și să-l interiorizeze. Unii au încercat chiar să-l digere, au început să-i semene și să devină tot mai greu de cuprins în imaginație.

Primul care a văzut Orașul Elefant a fost Vladimir Gvozdev www.gvozdariki.ru

Anatomie transparentă

ana dobrescu — Wed, 15 Feb 2012 13:37:31 +0000

Fiecare fereastră are o retină transparentă care reține toate imaginile din fața sau din spatele ei. Memoria unei ferestre este de două ori mai mare decât cea a oglinzilor și de două ori mai colorată. Noaptea ferestrele se deschid una spre cealaltă, își potrivesc ramele în zâmbete cordiale, fac schimb de culori și impresii. Vorbesc până târziu despre lume și geamuri, despre închideri și deschideri. Ferestrele au idei fixe numite și dogme, ele nu își schimbă niciodată punctul de vedere. Sunt destul de monotone așa că e bine să îți iei o fereastră care îți place, altfel te vor plictisi îngrozitor poveștile din memoria ei translucidă. Eu am ales fereastra asta veselă care nu scapă nimic din ochi tocmai pentru că sunt o fire superficială. Aș fi preferat, banala vedere spre tine dar mă descurc și fără. Am o structură narcisistă salvatoare.
Spre dimineață, ferestrele își amintesc de cele care nu se deschid niciodată, numite expresiv „fereștĭ”. Fereștile sunt ca niște fantome de sticlă prăfuite, ele au doar lumea ferecată înăuntru, sunt monosilabice și ursuze. Fereștile sunt încremenite, prin corneea lor nu mai trece nimic, în ele gesturile firești sunt întrerupte la mijloc, nemișcate și cenușii, așa cum rămân lucrurile după o catastrofă nucleară sau după o îndepărtare. Ele suferă de stigmatism lenticular insistent. Sunt de ocolit și de lustruit cu bulgări de zăpadă.

Falsă imagine de sine

ana dobrescu — Tue, 14 Feb 2012 16:29:19 +0000

Nimeni nu se pricepea mai bine la rătăciri mimetice. Când trecea prin dreptul ceasului din hol obișnuia să scotă limba și să aplece pentru a-și încălța pantofii. Mimetic, ceasul încerca să facă la fel și de fiecare dată rămânea în urmă. Într-o zi a dat peste mai multe cuie care se jucau de-a scrierea pe o plăcuță sumeriană. A mimat imediat ploaia și cuiele s-au prefăcut în fire de iarbă. S-au aliniat ostășeșete și s-au lăsat pe rând de fumat. Rândurile paralele au înțeles că este momentul să-și dea întâlnire într-un spațiu curbiliniu, sătule să tot amâne la infinit. Atunci, pentru că nimeni nu se pricepea mai bine la rătăciri a mers printre fostele litere ascuțite până în centrul. Acolo a adormit și a visat colorat, imagini ale sinelui desenate de alții, mai pricepuți la a spune lucrurilor pe nume.

Plăcerile tristetii

ana dobrescu — Mon, 13 Feb 2012 14:23:18 +0000

„Edward Hopper aparține categoriei de artiști a căror operă e tristă dar nu ne întristează- echivalentul în pictură al unor Bach sau Leonard Cohen.Personajele lui au aerul că se află departe de casă, citesc o scrisoare pe marginea unui pat de hotel sau beau un pahar, se uită pe geamul unui tren în mers sau răsfoiesc o carte în holul unui hotel.Fețele lor sunt vulnerabile și introspective. Poate că tocmai au părăsit pe cineva sau au fost părăsite, sunt în căutare de lucru, sex ori companie, duse de vânt în locuri pasagere.
În Automat, o femeie stă singură și bea o ceașcă de cafea. Afară, judecând după pălarie și haină, e târziu și frig. Încăperea pare mare, puternic luminată și goală. Femeia pare timidă și ușor speriată, neobișnuită să stea singură într-un spațiu public. Pesemne i s-a întâmplat ceva rău. Fără să vrea îl invită pe privitor să-și imagineze povești cu ea, povești despre trădare și pierdere.(…)
Automat e un tablou al tristeții și cu toate astea nu e un tablou trist. Are forța unei înălțătoare bucăți muzicale melancolice. În ciuda rigidității mobilierului locul nu pare dezolant. Ceilalți oameni din cameră ar putea fi de capul lor, bărbați și femei bând cafea singuri, absorbiți și ei de gânduri, rupți de lume: o izolare obișnuită ce are ca efect diminuarea sentimentului apăsător de singurătate al celui care se simte singur. Hopper ne invită să empatizăm cu această femeie în izolarea ei. Pare demnă și generoasă, poate puțin prea credulă, un pic naivă – de parcă s-ar fi izbit de un colț dur al lumii.” – Alain de Botton „Despre farmecul lucrurilor plictisitoare”

Azi m-am gândit la asta și la călătoriile cu trenul.Și dacă pornografia este de fapt o sexualitate pe înțelesul tuturor. Și la vulnerabilitatea în spațiul public mai ales când ninge.La absența stirilor externe din jurnalele de la orice oră și din jurnale în general.

Ceasul deșteptător

ana dobrescu — Sat, 11 Feb 2012 22:09:40 +0000

Ceasul nu este deșteptător, de fapt habar nu are pe ce fus orar se află. În interiorul lui rotund rotițele, arcurile, sinapsele zac aruncate în dezordine alături de secunde, minute și ore, toate pierdute. Din când în când unei jumătăți de oră i se face dor de exactitate și atunci strigă adunarea. „Cam ce timp ar trebui să mișcăm?”, întreabă invariabil o rotiță ovală cu dinții cariați. Invariabil răspunsul este același : „Refacem ordinea primordială!”. Dar nu mai există nici o imagine exactă, nu se mai știe cum era în timpul fericirii fixe.Pentru că nimeni nu este atent la el însuși în momentele acelea. Și mai ales nimeni nu se poate întoarce, nici măcar un ceas. Ar fi atât de simplu de am avea o cheie…
În cele patru camere ale inimii din plastic sângele meu a încetat să mai bată ritmul orelor, acum este așteptător.

Întrebare

ana dobrescu — Fri, 10 Feb 2012 09:30:25 +0000

- Lucrurile nu există până nu se spun.
- Lucrurile nu se pot spune până nu există. Întrebarea este dacă trebuie sau nu să fie spuse.